PARADISE LOST „The Plague Within”

Acum cca 25 ani vorbeam de Milton, de Gothic si de alte nebunii care atunci pareau exotice ca si concept, inovatoare si al dracului de interesante. Astazi, sunt practici banale. Si asta datorita acestor celebri britanici care imbatranesc pe scena, dar o fac frumos. Ca orice om, cu stari mai bune si mai rele, PARADISE LOST a decis ca dupa vreo 14 albume variate, sa se intoarca la origini. Adica la ceea ce incepusera ei sa cante dupa Lost Paradise si Gothic. Explozia lor s-a concretizat prin Shades Of God, apoi Icon si Draconian Times au venit manusa peste o piata deja formata si obisnuita cu ceea ce ne ofereau muzicienii. Imi amintesc ca la Skip Rock ma bateam cu alti fani PL pentru un tricou aruncat de Nick in public. Nu ma interesa tricoul propriu zis (era prea mult sa cred asta) ci sa raman cu o bucata, oricat de mica, din acea panza care, in acele moment, insemna extazul tangibil pt mine. Imi amintesc ca in acele vremuri eram un student cam fara bani, plecat pe tren spre capiatala cu nasu (varianta simpla si eficienta, uneori iesea chiar blat negru) si repetam in compartiment versurile pieselor de pe Icon cu alti putini nebuni, ca si mine. La True Belief era deja cor pe mai multe voci, mai ales ca diversele licori preparate homemade (sifon sau tec cu alcool de 96 grade) amplificau valentele baritonale ale noastre. Ne vedeam toti mici Holmes, cu microfoane imaginare tinute in pozitii de rockstar, cu chitari virtuale dar care ne ajutau sa ne mosphim in vant pletele sau ce aveam pe atunci.  

Dupa Draconian Times, Paradise Lost a decis sa treaca pe alte faze, deci m-am cam blocat doar in ceea ce facusera ei pana atunci si cam atat. Venisera si alte vremuri cotidiene, gata cu studentia, munca de dimineata pana-n noapte ma istovea total… din trinitatea britanica doar MY DYING BRIDE continua sa mentina acea linie faina, rupandu-ma in bucati cu tocmai aparutul The Angel And The Dark River, in timp ce ANATHEMA se despartise de Darren si noua linie mi se parea deja mult prea “de gagici”. Eh, na, fiecare cu propria-i poveste.
 
Asadar, dupa 10 ani de la prima lor cantare in Romania unde i-am si vazut din primul rand, dezamagit ca nici unul din urmatoarele albume de dupa Draconian Times nu m-au mai miscat, am decis sa-i revad, totusi, de data asta la Arene. Cam Doom scrierea mea de atunci, dar na:
http://www.kogaionon.com/ro/articole-kogaionon/paradise-lost-cronica-de-concert
 
Au mai trecut 10 ani, trupetii au mai scos o alta “duzina” de albume, au mai cantat in Romania dar nu am mai mers. Acum, dupa auditia The Plague Within, album ce va aparea la inceputul lunii viitoare, cu siguranta voi ajunge cand vor reveni pe taramurile noastre mioritice. Pentru ca da, albumul este fain. Are acel ceva din trecut, numit Metal. Dar un Metal eclectic, pe cat de in forta, pe atat de armonios.
Flesh from Bone este mai mult decat armonioasa, e chiar cu atingeri Black scandinave, a la vechiul Satyricon, pe langa solisticile ucigatoare a lui Greg.
Desi nici una din piese nu pare a avea vreo amprenta spectaculoasa, avem totusi 50 minute placute, un Metal melodic ritmat, cu o tenta Epica impunatoare (rece si sobra, totusi) si multa, plus multa multa atmosfera. Ca de obicei chitara lui Greg face deliciul instrumentatiei iar vocea lui Nick arata ca inca mai poate… si bine (nu ma refer aici la Bloodbath). Baga mult growl, alaturi de acel clean “organic” inconfundabil.
Cry Out poate deveni noul As I Die, mai ales pentru tanara generatie, si in special live, ca acolo merge moshpeala.
Return To The Sun incearca un tempo mai lent, mai incalcit si cu o tenta Rockish care nu m-a dat pe spate deloc, desi, ca ultima piesa pe album, trebuia sa-mi fi lasat o dorinta de a reasculta albumul. Usor imperativa rostirea lui Nick aici, bine ca nu se apuca de Martial, heh.
An Eternity Of Lies pare o piesa altfel, cel putin inceputul, cu acele sample-uri din viori si alte clape invaluitoare.

Din cele clasice, Beneath Borken Earth este deja online:

Iar cea care deschide albumul si care a declansat butonul Warning in mintile celor de demult, este si cea unde si-a pus amprenta artistica si Costin al nostru:

 
Am stat mult sa ma gandesc daca e mai mult Doom decat Gothic, versus o discutie de ieri avuta pe FB. Sau daca e un album ce pleaca din inima ca sa ajunga la inima, ca poate are un mesaj “mincinos”, fals. Ei bine, aici prefer sa raman circumspect.
De exemplu, cand l-am vazut cazut pe scena pe Aaron (MDB) cu al lui Cry Of Mankind, am zis ca e uluitor, ca e ceva spontan, ca arta ingenuncheaza si ca pielea ti se face de gaina pe drept. Asta pana cand l-am vazut a doua aoara facand la fel, apoi de sute de ori din filmarile de pe youtube din toata lumea. Mda.
 
Ca e teatral, ritualic sau artificial, asta nu stiu. La fel cum nu stiu daca albumul e facut ca sa fie facut, ca totul sa sune ca pe vremuri. Chiar si asa, PARADISE LOST au tot dreptul sa o faca, pentru ca ei au inventat aceasta nisa muzicala in urma cu 25 ani. Si daca tot au facut-o bine, am toata convingerea sa spun ca albumul poate sa trezeasca, macar putin, spiritul amortit al celor nostagici.

Sa ne intelegem, The Plague Within nu vine cu nimic nou, dar absolut nimic. Insa e ca un fresh sau un Mojito intr-o zi de arsita totala. Dupa ce apune soarele, cu siguranta ca trec la de-alea mai underground si mai Dark, insa trebuie sa respiram si ziua, nu? Ca sa nu mai spun ca hidratarea e vitala!