My Dying Bride „A Line Of Deathless Kings”
Ce ti-i si cu conservatoristii astia britanici! Respect pentru aceasta trupa gigant! Frumoasa trupa, frumos album: tanguitor, rece, intunecat, gri ca nuanta, destul de trist si depresiv, insa melodic si lent rau! Vocea lui Aaron Stainthorpe este mai naturala si mai clara ca oricand, apeleaza pentru prima data in istorie si la backing vocals, iar chitarile lui Andrew Craighan si Hamish Glencross contureaza o nota clasica de Doom Metal autentic; trecerile incalcite si suprapuse de baterie (John Bennett/THE PROPHECY) au farmecul lor, keyboard-ul (Sarah Stanton) este mai discret, dar armonios interpus celorlalte instrumente, bass-ul (Ade Jackson) da iarasi acele tendinte groovy care pe scena te fac sa tremuri involuntar…
Nu vreau sa compar albumul din punct de vedere muzical cu altele din istoria trupei, pentru ca nu as gasi mari diferente, ba din contra, as deveni mai putin critic cu precedentele (exceptie facand acel album experimental), pentru ca al 9-lea album este parca fara vlaga, fara dinamism. Cel putin, dupa ce il asculti de cateva ori continuu, devii indulgent cand doresti sa remarci diverse pasaje interesante, cum ar fi cele de pe „L’amour Detruit”… Insa haideti sa nu privim albumul strict din punct de vedere muzical, pentru ca nu as putea sa-i dau decat o nota modesta. Cum eu indraznesc sa ma declar un fidel ascultator MDB, imi permit sa va propun prezentarea lui printr-o alta prisma, mai putin conventionala: ca arta! Este cel mai poetic album din istorie, cu un apogeu incontestabil al vocii lui Aaron, ce ne dezvolta o aura jinduitoare a ceva ce nu poate fi conturat clar, chiar ce nu poate fi palpabil! Ceva frumos, semiobscur, cu raze romantice, chiar melancolice, dar far’ de speranta! Inclusiv „Deeper Down”, care nu mi se pare cea mai inspirata piesa aleasa ca promovare, dar al carei videoclip este realizat inteligent de acelasi Charlie Granberg, cel care a realizat si clipurile „My Twin” si „Deliberation” pentru suedezii de la KATATONIA. Acesta apare pe un single lansat odata cu albumul si pe care mai poti gasi inca o noua piesa, exclusiva, „The Child Of Eternity”, extrem de frumoasa, plus o varianta live a piesei „A Kiss To Remember”, inregistrata in Belgia in 2003. Mai are rost sa va spun oare ca sunetul este clar si limpede, datorita lui Mags, cel recunoscut ca un adevarat maestru in Academy Studio? Cand vorbesti de MY DYING BRIDE nu poti sa faci vreo asociere cu ceva din lumea cotidiana…
Este greu sa te rupi din normal, dar si daca ai reusi prin MDB, exista riscul de a nu te opri… sau daca o faci, sa fie intr-un mod mai putin fericit pentru ai tai cunoscuti… ca pentru tine ar fi perfect: the end! Din alt punct de vedere, albumul este cam sec, inca mai astept vioara lui Martin sa-mi gadile urechea! In orice caz, unul din cele mai lente albume din istorie, cu un fantastic si desavarsit fragment de Gothic Doom obtinut pe „Loves Intolerable Pain”, in care se aud toate instrumentele perfect, inclusiv combinatia de voci masculine si cam atat. Ma tem ca fanii nu vor privi albumul ca pe o capodopera (si chiar nu este) pentru ca, la o auditie superficiala, albumul tinde sa se confunde cu precedentele. Din punctul meu de vedere, ultimul album este unul complet schimbat in structura, ce probabil va face trimitere spre alte orizonturi stilistice, asta doar daca MDB va continua sa existe.
Ca forma este acelasi MDB, ca fond trupa continua sa se transforme! Si cum un proces de transformare nu inseamna maturitate, este normal sa existe multe puncte slabe. Inchei recenzia cu mentiunea ca acest titlu de album este unul foarte inspirat (desi cam pompos), iar singurul element ce a ajuns la perfectiune aici este doar vocea dementiala a lui Aaron!
