Canaan „A Calling To Weakness”
Un alt album pe care il asteptam cu mare incredere! De ce? Pentru ca Mauro mi-a dovedit in toti acesti ani ca muzica reprezinta pentru el o forma reusita de exprimare artistica. Debutul muzical sub bannerul RAS ALGETHI continua sa fie unul dintre cele mai elegante albume Doom Dark Metal pe care le-am ascultat si se pare ca noul sunet se intoarce la origini. Nu neaparat ca forma ci ca orientare de fond, deoarece aura melancolica este elementul cheie al celui de-al patrulea album CANAAN.
Nu pot sa lipseasca interludiile acustice, un mixaj neinteles de Ambient cu Industrial si Neo-Classical, piese scurte, incalcite si parca prea introvertite fata de restul pieselor. Ceea ce mi-a placut dintotdeauna a fost atmosfera ospitaliera pe care ti-o creeaza instrumentele folosite, ritmurile lente fiind insotite de o voce normala calma, soptita pe alocuri, parca mai grava si mai trista ca nicicand. Desi albumul pare sa fie mult mai reusit ca ultimele doua, „Blue Fire” continua sa fie cel mai impunator si misterios din intreaga saga CANAAN. Keyboard-ul este folosit din abundenta iar unele pasaje, dominate ca efect secundar de chitarile prelungi, imi amintesc de primul album DECORYAH, starea de meditatie si visare fiind atributul caracteristic conceptului muzical actual. Avem din nou vuiete, efecte bizare, coruri religioase, elemente sumbre, deprimante.
Atmosfera CANAAN este una a paradoxului, unde melancolia si regretul se imbina straniu, aura romantica luptandu-se din rasputeri pentru a umbri dimensiunea intunecata, ravasitoare, fara speranta. nu stiu daca e Metal, Dark, Wave sau Ambient. stiu doar ca este o forma unica de Depressive Metal, conturata mult mai bine de influentele melodice, digerabile si remarcabile in decursul pieselor propriu-zise. Ca element negativ ar fi lungimea pieselor, cele 5-6 minute fiind insuficiente pentru a putea penetra universul fiecarei secvente. Sau poate este doar impresia mea? Poate doream mai mult? Oricum, un album ce-si merita toti banii si care ar putea fi o revelatie pentru cei ce inca nu au ascultat CANAAN. Melancolica si in acelasi timp funebra (cat de ciudat suna!!!) mi s-a parut a fi „Frequency Omega”, penultima piesa, poate cea mai inspirata si reprezentativa pentru tot ceea ce a insemnat acest cvartet italian! In schimb, ultima, „A Last Lullaby”, mi se pare o reala prostie, un fel de romanta trista ce nu are nici o legatura cu nimic, doar un „ailulululu.” penibil, cateva versuri cantate intr-o maniera stanjenitoare urechilor mele si un keyboard monoton, liniar.
