Paradise Lost – cronica de concert 2005
PARADIS oare?…
Dupa 17 ani de existenta, peste 2 mil de albume vandute oficial si alte 2 piraterizate, sute de concerte si mii de interviuri, pot spune ca britanicii au creat un mod de viata pentru multi fani. Pentru mine, concertul de acum 11 ani a fost un adevarat soc iar Paradise Lost a fost trupa care m-a inspirat mai mult de 4 ani, la inceputul anilor ’90. Daca primele 2 albume au fost digerate pe saturate, incepand cu al treilea, curentul (impropriu spus) Gothic Metal a pus stapanire pe intreaga scena dominata de Death si astfel, a aparut o legenda… M-am dus la concertul de pe 8 octombrie de la Arenele Romane destul de confuzat, istoria si prezentul impletindu-se deloc armonios in mintea mea !
Mentorul acestei tupe a fost si ramane Greg ; acesta a lipsit sambata seara ! Cea mai mare dezamagire ! Nick pare sa fi fost racit iar sonorizarea jalnica nu l-a ajutat, ba chiar pe alocuri, se auzea o lalaiala penibila, dovedindu-mi ca PL nu poate fi mai puternica nicaieri decat in studio. Ce am mai vazut acolo ? Un Aaron foarte zambitor si energic, chiar amabil cu publicul din fata lui, un Steve care tot inchina un pahar cu fanii cam dupa fiecare piesa iar inlocuitoul lui Greg mai sarea ca un copil retardat din cand in cand, cica sa dea senzatia de traire… Cat despre baterist, putea sa si citeasca o carte in acelasi timp, dupa cum s-a achitat de indatoriri.
Raceala (la propriu si/sau la figurat) de care a dat dovada Nick este caracteristic britanica dar macar un salut de bun gasit ar fi fost de bun augur. Cele 2 bisuri regizate au salvat aparentele unui show platonic, cei cca 3500 de fani fiind totusi incantati la As I Die sau True Belief, piesele de senzatie din anii lor de glorie. In aceasta seara insa Don’t Belong pare sa fi fost secventa ce i-a innebunit pe fani…
Dar haideti sa privim prin 2 fante acest concert : -prima, pragmatica, profesionala, obiectiva : exceptand sonorizarea decalibrata (un bass ucigator, o clapa de pe CD care acoperea cam totul si ceva chitari care nu s-au prea sincronizat, alaturi de o voce ce puteai sa o auzi doar concentrandu-te serios), britanicii si-au facut job-ul (cca 45 de minute cantate neintrerupt, ne-au onorat cu inca 2 reintrari pe scena de cca 25 de minute) si au plecat…o senzatie identica cu cea a unei femei platite… -a doua, nostalgica, sentimentala, ingaduitoare, cum ne sta noua romanilor bine, in care am intrat in rezonanta doar cand am aflat ca vor reveni EI in Romania, am numarat orele pana la concert, am trait intens aceasta minune, dupa care, cu umilinta si admiratie, ne privim in oglinda si ne descoperim un zambet plin de satisfactie, de bucurie ca ne-am hranit o ora jumatate cu o istorie din care, direct sau indirect, facem parte… sau ei fac parte…
Si cum imi place mie sa fiu neprofesionist, adica subiectiv, va pot spune ca show-ul din 8 octombrie mi-a aratat ca am imbatranit, ca au trecut mai bine de zece ani de cand i-am vazut prima si singura data live si ca, in acest interval de timp, am avut oportunitatea sa descopar si sa ascult multe trupe de suflet, care, astazi, offff, nu mai exista… Pentru faptul ca PL continua sa existe, toata stima ! Chit ca muzica lor tinde sa se adreseze unui segment ce, sincer sa fiu, sambata seara nu l-am identificat ! Poate doar pentru show….
Dar si aici ar mai fi multe de spus, ca nici Luna Amara si nici Interitus Dei nu aveau ce cauta acolo, desi clujenii au avut o reprezentatie eleganta si interesanta, doar ca gresisera data… La intoarcere, ma tot gandeam, comparam, decantam concertul PL cu cel din primavara, de la Timisoara, cu Moonspell ! Unul prea oficial, distant si scurt (la fel ca si cel de acum 11 ani, doar ca atunci a fost un singur bis) iar altul prea patetic, lacrimogen chiar (faza cu steagul suna a telenovela), dar care, ma tem ca a incantat publicul ahtiat de faze spumoase pe scena romaneasca prea putin bucurata de prezenta trupelor mari de afara ! Sincer ? Prefer PARADISE LOST, pentru ca, desi a sunat sec, fara inima (fara chitara lui Greg), acel TRUE BELIEF mi-a aratat ca inca n-am murit! Ce jalnic am ajuns… de la bucuria trairii intense, la bucuria ca mai am jumatate de pahar plina… Si poate ca au mai fost vreo zece persoane in aceeasi situatie. Din pacate pentru mine, eu nu am identificat niciuna !
Si m-am straduit serios, aproape tot concertul am privit spre public, poate, poate… si, colac peste pupaza, am stat si cu fundul pe un beton al naibii de rece cam tot show-ul, cica sa gandesc la rece si sa nu ma incing. Mi-as fi dorit sa ard, dar dupa o reprezentatie de nota 8, cam ca ultimul album al britanicilor, mi-a fost suficienta trairea interioara. Sa fie Milton de vina ? Vremurile, dom’le, vremurile… suntem sub ele…
10 octombrie 2005.
