MONO – 10 Februarie 2013

Cateva cuvinte despre o traire artistica exprimata fara cuvinte: MONO…

Nu am mai scris de multicica vreme dar nici nu mi-a mai venit. De regula, dupa fiecare eveniment de-al meu insiruiam cateva cuvinte, insa, anul acesta am luat pauza. Si chiar daca a fost doar MONO ca eveniment propriu-zis, pana astazi nu am avut dispozitia sa o fac. Insa, cum mai multe semne si semnale m-au facut sa receptionez urme si umbre inchipuite, uite-ma ajuns in Cluj Napoca, acolo unde a inceput poveste MONO in Romania, acum doi ani, acum cu o cafea in fata, langa o mahoarca notorie tocmai preparata cu ajutorul unui cutter misterios, cu aroma victoriana (cum bine a mentionat un suflet drag pe FB, despre care veti mai auzi lucruri in curand) si cu o portie de sushi pe care o voi devora ceva mai tarziu. Ma incapatanez sa cred ca acel cutter are ce are cu perioada victoriana, pentru ca din Anglia a plecat aceasta faza a istoriei, dar tot de acolo a plecat si pentru mine istoria MONO vazuta live.

Deci fortat sau nu, inchipuit sau mai putin, vad anumite legaturi pe care incerc sa le altoiesc acum, printr-o exprimare simpla dar sucita. Cum naiba sa fie altfel, cand cel ce le scrie este la fel? Ca oi fi eu aschia sau trunchiul, astea-s deja detalii.

Asadar, MONO la Londra, acum doi ani, a fost in fata la vreo 1500 de oameni, cu orchestra simfonica. Ce sa spun: a fost de vis! Poate si faptul ca era prima mea experienta cu ei, pe care o tot visam de ani de zile, poate ca si cele peste 30 de persoane de pe scena care m-au coplesit… Dar am respirat, am visat si am trait MONO in acea frumoasa seara.

Cateva luni mai tarziu, japonezii au venit prima data in Romania, la Cluj Napoca. Ce emotii am avut atunci, pfff. Dar a iesit bine, puteti citi ce am scris la cald atunci:

http://www.kogaionon.com/ro/serile-speciale-organizate-de-kogaionon-si-donisart/mono

Anul trecut trupetii au scos un nou album, in septembrie, dar eu am reusit sa fac o auditie a acestui album in mod public chiar la DBE 4, de unde si o usoara asociere intre atmosfera acelor zilei cu piesa „Unseen Harbor”… Sau asa vreau eu sa cred:

Trupa s-a reintors in turneu in Europa in toamna dar doar pe partea vestica. Aveam promisiuni de la impresar (care tocmai se schimbase) dar si asigurari de la Taka ca vor sa se intoarca la noi (mai ales ca nimeni de la noi nu ii contactase, dupa cum bine mi-a spus impresarul), asa ca am facut tot ce se poate ca urmatorul turneu sa includa si Romania pe lista, ca suntem si noi o tara europeana, la naiba.

Si am reusit pentru 10 februarie, la Timisoara. Aveam de ales intre Cj si TM, insa am spus sa arborez steagul DonisArt si in frumosul oras de pe Bega. Plus faptul ca obsesia mea cu repetivitatea ma indeparta din ce in ce mai mult de Cluj Napoca, in ciuda faptului ca ma izolam parca de restul tarii din ce in ce mai mult organizand evenimentul tocmai la Timisoara.

Bucuros ca MONO a inclus si Romania in noul turneu, vad anuntul oficial si m-am apucat sa numar zilele pana la concert.

Intr-o seara primesc un email de la impresar care ma intreaba daca imi dau acordul pentru un alt concert MONO in Romania. Am ramas putin surprins, pentru ca daca stiam de asa ceva inainte, cu mare drag as fi lasat locul altuia, mai ales ca eu luasem decizia sa renunt complet la evenimente, in afara DBE-ului, posibilei KruNatura si poate altor ocazii care sa fie unice, raritati sau premiere in care sa fiu superinteresat.

Ma gandesc imediat cine ar fi putut fi persoana si il intreb pe Hefe, care mi-a spus in urma cu 2 ani ca el se tot chinuia sa ii aduca. Evident ca el era. Normal ca mi-am dat acordul dar incoltise in mine un usor sentiment de regret, ca aveam de umblat in week-end in celalalt colt de tara, sa fac un eveniment pe care hotarsem sa il fac doar pentru ca nimeni altcineva nu se anuntase pana atunci ca ar fi interesat sa il organizeze. Pe de alta parte, eram fericit ca o trupa ca MONO urma sa aiba sansa sa cante si in Bucuresti, sa-i vada cat mai multa lume, pentru ca este o trupa geniala!

Experienta de la Timisoara a fost, in cele din urma, o frumoasa, dar chiar foarte frumoasa poveste, care chiar mi-a mers la inima si mi-a ramas acolo: m-am intalnit cu multe suflete dragi mie, am petrecut 2 seri nemaipomenite (prima chiar pana spre dimineata in barul lui Ovi), am vazut lume venind de departe (Dani a venit cu o gasca de vreo 5 persoane tocmai de la Sighetul Marmatiei), Andreea de la Dublin, Cami de la Brasov, Ana Maria de la Bucuresti, o alta Andreea de la Ploiesti, impreuna cu temerarul dar prieten de nadejde Andrei (security, ce mai), Tica Losu cu Barna si alti prieteni din Brasov… si exemplele pot continua. Chiar m-am simtit extraordinar sa vad asemenea persoane venind de departe pentru a vedea ceva frumos, dar si sa sustina o cauza (asta asa ma incapatanez eu sa cred). Pe langa acesti calatori din toata tara, m-am reintalnit acolo cu Alex si Albinutza, cu Edmond si Alina (hai odata cu anuntul ala!), cu neobositul si vorbaretul Jimmy, cu Ovi, cu Mihai… doar Flavius a lipsit, rapus de gripa.

Cei de la Daos s-au comportat extraordinar de fain, gazde adevarate, pentru care le multumesc din toata inima!

Desi sala nu se ridica la „standardele” autoimpuse de mine, si aveam chiar emotii in acest sens, rezultatul a fost peste masura de multumitor. In primul rand, acustica salii a fost incredibila. Apoi, sonorizarea a fost lacrima… si, un alt lucru important, interpretarea japonezilor a fost perfecta, un show de o intensitate si o emotie uluitoare pentru mine. Aproape 100 de minute magice, in care cei 4 au impletit iscusit noul cu vechiul, totul pe o scena cam inghesuita, dar care mi-a dat acel sentiment de intimitate, minimalist, dar debordant. Parca si cele peste 200 de suflete s-au comportat mai aproape de gustul meu, in sensul ca vorbele din timpul concertului au fost palide… hai sa le spun discrete, ca romanul oricum nu poate sa nu-si povesteasca si la concerte ce a mancat la pranz… Poate suna a rautate, dar cred ca eu am o mare problema cu asta. In fine. Un detaliu minor, care nu a contat aproape deloc in constructia acelei trairi, adica povestea Timisoara.

Pana si Dirk Serries a sunat interesant, ca un fel de incalzire pentru ceea ce urma sa fie.

Dupa o luna de zile, la Bucuresti, o alta experienta MONO. Sincer, nu ma prea tragea ata sa ajung acolo, din motive subiective dar si conjuncturi personale, dar, pentru ca vroiam sa il vad si pe Costin live cu proiectul lui, am ajuns in TSC. Vazusem pe FB ca erau declarati peste 650 de participanti, eram deja bucuros pentru Hefe, caci numai el stie ce belele a avut cu biletele de avion, deci se anunta un eveniment de succes, macar din punct de vedere financiar. Eu eram putin ingrijorat de faptul ca va fi aglomeratie, pe care nu o suport, dar am primit asigurari ca voi putea sta la locul unde, de fiecare data cand vin in TSC, ma asez cu placere. Evident, cu mahoarca langa mine dar fara strop de alcool de data aceasta, ca in noapte trebuia sa ma intorc in Ploiesti, la volan.

Soundcheck-ul japonezilor a durat incredibil de mult, de la 2 ore oficiale la 4 ore efective, ceea ce il nelinistea deja pe Costin, neobisnuit cu acea locatie si care vroia sa aiba si el macar parte de 15 min de pregatire.

In cele din urma lucrurile s-au asezat pe un fagas corect si totul a inceput bine: o sala relativ plina, un concert al lui Costin interesant ca si concept, cu pasaje de chitara bestiale si cu un actor care si-a prezentat un monolog in limba romana greu de digerat de mine in acea multime care nu parea interesata prea mult de ceea ce se intampla pe scena. Adica, vorbeau in nestire. Aia e, e clar ca acest concept al lui Costin se potriveste mai putin in sali de club si de abia astept sa vad cum va suna in urmatoarea reprezentatie, care se anunta a fi mai ampla si intr-o locatie incredibila.

Detaliile vor fi facute publice in curand, de catre cei care au dreptul sa o faca.

Si au urcat MONO pe scena: publicul foarte cald, ospitalier, nerabdator sa vada concertul trupei preferate. Si au inceput oarecum bine, in sensul ca prima piesa a placut dar parca a suferit la sunet. Mi-am dat imediat seama ca acea locatie are o mare problema cu acustica, mai ales pe sonoritati Post-Rock. Mai pe scurt, sunetul se spargea sec, poe alocuri chiar asurzea si nu puteai face distinctie intre „naratia” pieselor si zgomotul efectiv, care exploda si deranja urechea. Probabil ca doar a mea, caci publicul parea sa fie captivat de muzica lor live. Pe „Unseen Harbor” totul se stricase complet, am crezut eu ca nu aud bine pentru ca stateam in laterala, dar se vedea din privirile celor 4 japonezi ca totul era scapat de sub control. Erau chiar confuzati de ceea ce se aude, Taka schimband in timpul piesei chitara, keyboard-ul se auzea parca distorsionat iar bateria parea sa fie defazata complet de ritmul propriu-zis (imi amintesc ca acelasi lucru s-a intamplat si la concertul meu cu Agalloch). Dupa care trupa si-a continuat concertul parca mai bine, restul de piese sunand mai bine, dar tot asurzitor si imposibil de trait intens pe pasajele incendiare. Mentionez ca trupa a venit cu sunetistul lor, deci nu a fost nimeni altcineva care sa fi influentat in vreun fel cea ce se auzea pe scena (poate si de asta le-a luat 4 ore de soundcheck?). A fost pentru prima data cand mi s-a parut concertul mult prea lung, pe alocuri plictisitor. Asta poate si datorita faptului ca au avut acelasi setlist ca la Timisoara, cu acelasi comportament scenic. Ca sa nu mai spun de crasa nesimitire al unora din spatele meu, care au vorbit continuu, au ras zgomotos si isi povesteau aberatiile lor care oricum nu aveau legatura cu ceea ce se intampla cu cativa metri mai incolo, sub lumina reflectoarelor. Aia e, suntem o tara latina si avem de povestit nonstop povesti de toate felurile, oriunde, oricand, oricum. Rusinica!

Ce mi s-a parut cu adevarat spectaculos a fost trairea muzicienilor pe scena dar si acele picaturi de transpiratie care se prelingeau continuu de pe parul lui Taka pe corzile chitarii lui. Nu sunt un fotograf priceput (chiar deloc), dar m-as bucura daca cineva profi ar putea reda vreodata momentul in care acea picatura intra in contact cu coarda de chitara, sa se vada acea mica explozie, acel moment in care un „traseu” lung se sparge ireversibil si se multiplica in multe alte „fragmente” lichide.

In rest, un concert reusit ca perceptie, un public supersatisfacut de ceea ce a fost pe scena, care s-a imprastiat imediat dupa ce s-a convins ca trupa nu va mai reveni pentru bis. Naspa a fost si faptul ca merchandise-ul oficial a fost mai mult decat spartan, dar lucrul acesta il anuntase trupa cu ceva vreme in urma, deoarece a trebuit sa zboare pana la Bucuresti si nu a putut sa-si care si alte bagaje.

Nu mi-a mai placut nici faptul ca intre trupe dar si dupa concertele propriu-zise muzica din club nu avea nici o legatura cu ceea ce se intamplase acolo, in acea seara, dar realizez ca deja devin super carcotas. Si chiar nu vreau sa fiu asa, deoarece MONO este o trupa superba iar Hefe are tot respectul meu (si cred ca al tuturor celor din sala) pentru ca a reusit sa-i aduca pe japonezi la Bucuresti. Pentru mine MONO ramane o legenda frumoasa si o poveste traita in mod unic, dar si o trupa cu un renume deja sanatos in Romania, si de aceea cred ca de-acum incolo vor exista mult mai multi promoteri incredintati si convinsi de faptul ca merita si are sens (financiar) sa-i readuca. Astfel, voi fi si eu bucuros sa-i revad, dar doar daca vor veni cu un album nou. Si, daca s-ar putea, si albumul nou sa aduca ceva nou, caci ultimele doua albume se cam confunda in exprimare stilistica, ca sa nu spun ca ultimul nu inoveaza cu absolut nimic, in afara unei melancolii degajate parca mai vizibil decat s-a desprins pe precedentul.

Aceasta a fost povestea mea, sincera, subiectiva si fara dorinta de a fi asociata cu a altora. Fiecare traieste in felul lui si cred ca asta e frumusetea trairii, pana la urma.

O alta parere despre ceea cum a fost la Timisoara poate fi citita aici:

http://www.citadinul.ro/2013/02/mono-for-my-parents-in-daos-la-timisoara-impresii-de-concert/

Iar despre Bucuresti, aici:

http://www.citadinul.ro/2013/03/a-post-rock-evening-mono-tsc/

Habar n-am care va fi urmatorul concert la care voi ajunge pana la vara, daca va mai fi vreunul. Stiu insa ca voi pune in practica o idee incoltita zilele trecute, pentru prietenii DBE, undeva, in Bucuresti, in aprilie.

Sa ne auzim, sa ne revedem si sa ne bucuram impreuna sau separat de tot in tot si toate, cu chef si voie buna!

14 martie 2013