Sucitul nesucit…

Sau arta de a ne amagi ca traim, intr-o lume (in) care ne obliga(m) doar sa respiram.

Cautam sens, emotii, motivatii, aspirand ca adrenalina trebuie sa fie culoarea existentei din fadul cotidian. Deja cand folosesc termenul TREBUIE, suna a imperativ deranjant. Tehnologia e cert un progres, insa nu stim inca spre ce. Pandemia, razboiul, obligatiile zilnice provoaca apasari si ingrijorari peste care trecem aparent usor, datorita evenimentelor din jurul nostru, care-s pe repede inainte. Este nevoie de inteligenta artificiala poate si pentru ca nu mai avem capacitatea de a acumula si arhiva atat de multa informatie. In viitor vom petrece din ce in ce mai mult timp cu roboti si chat GPT, ca tot ne simtim mai confortabil sa comunicam depersonalizat. Daca acum sute de ani se comunica prin scrisori (nu mai spun de porumbeii mesageri sau fumul de pe dealuri), ca altfel nu se putea, acum ne intoarcem in trecut, ca nu ne este atat de invaziv scrisul pe smartphone ca vorbitul la telefon. Nu ne e comod timp de cateva zeci de secunde sa auzim o voce, mai bine scriem jde mii de randuri in care ne autoflagelam ca am comunicat la timp, corect si fara alte interpretari. Cat despre prezenta fizica, oricand un zoom, teams sau facetime este o alegere mai inspirata. Spre asta tindem, intai selectiv, apoi formal si, in cele din urma, devine regula, pentru ca ne este mai facil. Intr-adevar, compactam timpul ca sa salvam timp. Doar ca pe masura ce avansam in viata, in varsta, in ce-o fi ea, ne dam seama ca cel mai scump lucru este timpul. Iar daca ne batem joc de el, pe altul nu-l mai primim. Doar cei care cred in urmatoarele vieti pot avea aspiratii de gen. Fara a fi solar, seren sau fumat, ce fain ar fi sa concepem si sa ne bucuram de momentele frumoase, sa fim capabili de empatie, de toleranta, sa fim mai senini. Dar nu putem, totul in jurul nostru este angoasat. Si asta ne amprenteaza gandirea, comportamentul: neincrederea, stima de sine, nelinistea, frica, autosuficienta, ignoranta, aroganta. Ma rog, daca e numai la mine, avantaj voi.

Din trecut se tot vorbeste de inainte si de dupa invierea lui Iisus. Cum la noi istoria e doar o compactare si o sinteza a lucrurilor esentiale, selectate si prezentate deloc obiectiv (avantajul castigatorilor, ca suna urat sa le spunem cotropitori), putem vorbi azi de viata de dinainte si de dupa pandemie. Probabil ca nu in foarte mult timp vom vorbi de razboiul planetar care sa ne aduca cu picioarele pe pamant. Asadar, inainte si dupa el. Cine stie cati se vor lauda ca pot povesti de cum a fost, insa e clar ca cei mari si-au setat foaia de parcurs de ani buni: intai sa castige ceva bani cei din farmaceutice cu acel Covid (cum au facut in ultimul razboi mondial finantatorii si creatorii de conflicte, vezi Bayer, BASF, Agfa, Haber), dupa care sa ridice trofeul financiar industria de armament. Si apoi vor veni salvatorii cu ale lor (re)constructii de infrastructuri, proaspat bombardate, distruse. Marshall 2.0. Omoram ca sa dam viata. Cu ocazia asta, ne-am scos: vom avea o planeta mai curata, vom fi mai responsabili, mai umani. Se vede ca pacea duce la canibalism psihic. Ai nevoie, daca nu continuu, macar periodic sau secvential, de un nou reset. Progres inseamna out of the box. Cat e libertate si cat autonomie, fiecare se amageste sa accepte cat simte sau cat poate sa duca. Spunea nusce mare ganditor ca pacea aduce razboi, asa ca suntem acum in etapa de a confectiona un razboi pentru pacea de o mie de ani ce sta sa vina. Cine naiba se mai gandea ca in era celor care vor sa locuiasca pe luna, a robotilor si a automatizarilor nesfarsite, a dronelor de tot felul, se mai folosesc soldati? Ca cica doar asa se obtine ocupatia. In perioada medievala, nu era nevoie sa intri intr-o fortareata ca sa o cuceresti. Incercai cu vreun cal troian si daca nu mergea, le taiai resursele si asteptai sa scoata steagul alb, capitularea. Daca suna cumva la fel astazi, nu stiu (paduri, petrol, grane…). Suna a conspirationism ieftin, stiu… Sa o luam realist, stim ca avem destui tembeli in politica noastra care marjeaza ba pe suveranism retrograd, ba pe progresism ridicol. Totul este ciclic, fondul e identic, forma e diferita… plus ca discutam de alte generatii. Ce putem face? Sa ascultam o muzica buna, sa ne purtam uman cu cei din jur, sa nu uitam sa iubim… si, poate cel mai important, sa nu cadem pe fenta chiar tot timpul. Sa fim noi, cu noi, intre noi. Sa nu mai gandim in varianta eu sau voi, ci noi. Suna de parca-s pastor.

Oricat de putin conspirationist sau realist as gandi, solutia pragmatica e cinismul. Nu la mine, ci la cei care conteaza, cei care decid pentru altii. Asta-i viata, cat o fi ea. Ipocrizia politica mondiala alimentata de resurse economice globaliste va converge spre nori mult mai amenintatori decat acceptam noi astazi sa speram ca nu vor fi. Sau poate nu, atunci asa sa fie.

In acest vacarm controlat, dar inca necontrolabil (orice operatiune are nevoie de un preludiu amagitor), supravietuim fiecare cum putem. Si ma refer la aceasta continua depersonalizare in tot, chiar daca aparentele inseala. Totul pare poleit pe exterior, de la botox, masini si haine de firma, pana la VIP rural, urban sau de metropola. Conceptul de brand, intr-o lume setata pe fast-forward, radicalizeaza, separa, discrediteaza valorile elementare ale unei societati normale, mimand emotia. Suna batranesc si plictisitor, nu credeam vreodata ca voi scrie asemenea banalitati. Dar da, azi banalitatea a devenit un mod de viata. Daca stam drept si gandim stramb, e clar ca eticheta este acum factorul de decizie, perceptia tine loc de adevar iar filtrarea informatiei devine cunoastere. Produsul a devenit productie, valoarea a devenit o simpla monetizare iar increderea e de la un punct si bine delimitat pana la celalalt. Iubirea exista, doar ca e pe undeva ascunsa. Se mai simte rareori o urma de caldura, insa este tinuta la rece, in intuneric, intr-o boxa pazita bine. Ne temem sa o scoatem la lumina, sa impartasim cu ea, pentru a evita ranirea sau dezamagirea. Desi ne dorim enorm sa fie partenerul nostru constant. Doar ca, deh…

Dupa ce am scris cateva sute sau mii de cuvinte fara a exprima ceva precis, voi trece la ceva mai aplicat. Unii definesc introducerea ca pe un preambul sau chiar preludiu. Traim insa vremuri in care important sau prioritar devine preludiul. Fara trimiteri jucause, time is money iar dorinta amplificata de izolare ne face sa iesim din cochilie doar pentru scurt timp. Cumva ca animalele salbatice, orientate pe supravietuire, pragmatice si selective ca nicodata pana acum.

Dar sa trec la muzica sau ce tine de ea. Asadar, tomnatice salutari!

Inca neruginii, urarile mele au Amprenta, Aroma sau Aura de naftalina. Cei 3 A. Cum sa fie altfel, cand vad ca de la editoriale lunare sau cat de cat periodice, am ajuns sa scriu doar cateva randuri pe an. Ar trebui sa ma apuc sa fac si eu un top anual cumva haios, sa ma compar cu “Muzici si Faze”. Cred ca mai exista, parca se activeaza doar la sfarsit de an. Nu sunt eu de calibrul lor si nici n-am inspiratia lor, desi m-ar manca degetele sa tastez cateva cuvinte despre toti trv-istii deveniti zeii muzicii Dark fara voia lor. Au doar copiat ceva de la altii sau ii chinuie partea artistica sa mai scoata ceva nou, din ce in ce mai diluat si fara personalitate stilistica.
Noroc cu cei putini dintre cei multi aparuti peste noapte, care schimba iar directia. Ca intotdeauna. Pentru ca, altfel, conservatorismul face casa buna cu lancezeala: Deatherii tot cu ale lor au ramas, Blackerii au parut mai deschisi pe la post-roace si alte tendinte introspective, doomerii asculta aceeasi piesa de decenii, simfonicii se pregatesc permanent de hore comunale… De fapt, aceasta comunitate Metal este la limita expirarii, preferand sa traiasca doar din amintiri si acestea rostite pe la vreun Posada sau REF, de unde se mai afla ca nusce trupa de bosorogi a mai scos un album, care nu suna ca pe vremuri, dar, totusi, oldies but goldies. Mdea.

Lasand vaicareala ipocrita, s-o spun pe aia dreapta: s-a dus motivatia! Pe de alta parte, nici nu prea vad miscare in categoria de recenzii de albume scrise macar online. Ca in format tiparit habar n-am daca se mai scoate ceva. Daca exista, sa-mi spuneti si mie, poate mai aflu ce si cum. Singurul care isi face temele temeinic in UG nostru este Ormeny Francisc, pe contul de youtube.
.
Canalul online e plin cu materiale, cu lansari, cu evenimente, pareri, comentarii, foto, filmari… Da, este miscare, este activitate, este zgomot. Dar nimic care sa-mi sara in ochi. E ca zgomotul din metropole, unde vedem ca totul e plin de viata, este dinamica, animatie, dar parca mai nimic nu are legatura cu noi. Iar daca ne ducem in zona rurala, dupa o zi in care ascultam doar tacerea vantului si talanga unei vaci ragusite si ratacite, ori ne-apucam de baut pronuntat, ori fugim de unde am venit. Ca de meditatie e timp in viata urmatoare.

Iar cum muzicile pe care le ascult nu sunt chiar vesele, tinde sa ma prinda depresia. Bine, ea exista de decenii, doar ca e mai iscusita ca mine si se da lovita. In realitate, timpul lucreaza in favoarea ei. Intotdeauna.

Ca mi-am amintit: RIP Gabi Gombos. Nu am avut decat o singura intalnire cu el si atunci la Big Mamou, in urma cu vreo 2 decenii. Nu ne-am placut, cred ca eram eu mizantropul arogant care se uita la un nene ce voia sa faca si el un ban din biletele de la intrare. Stiu ca am fost atat de indignat incat am scris si ceva rautati in Kogaionon. Dar el ramane o legenda pentru cate a facut, scris si sustinut in aceasta comunitate Rock. S-a dus discret, poate uitat de cei mai multi, dupa o lunga suferinta. Toti suntem datori cu o moarte, pana la urma…

Exista o abundenta de festivaluri in toata lumea, inclusiv in Romania. Cele mai mari si cu traditie se canibaleaza intre ele, care mai de care patinand agresiv dupa fani, dupa trupe, dupa ce se cauta. Identitatea e parcata mai pe la gherete, prioritatea fiind sponsorii, parteneriatele si vizibilitatea. Este de inteles, pentru ca acest SPORT pentru fanii Metal nu e ceva banos, orice ai fi: muzician, organizator, spectator. Trupele se comporta ca turistii asiatici prin marile orase europene, sa bifeze toate obiectivele de top. Organizatorii si ei flamanzi si cu speranta ca muzicienii vor aduce cu ei fanii. Doar ca acestia sunt intr-un numar limitat, cu o MORTALITATE masiva (indiferenta) si o NATALITATE inexistenta (interes). Cand culegi pragmatic si nu investesti pe termen lung, nu-ti ramane decat sa gasesti scurtaturi pline de compromisuri, platind mai mult.

Evident ca piata nu moare, doar ca devine din ce in ce mai palida, festivalurile continua sa se confunde in mesaj iar aceasta radicalizare va duce la o noua schimbare. Este exact ca in retailul format din magazine FMCG, cele mici traditionale sunt cumparate pe bani de nimic sau mor, cele mai mari se cumpara intre ele sau se mapeaza zonal/regional, geografic, oferind cam toate acelasi lucru: consumerism; dar e happening si asta conteaza.

Este bine ca exista, ca altfel am muri de foame. La fel ca si cu evenimentele: ne-am duce pe pustii fara ele. Si-asa muncim sute de zile pe an pentru a castiga ceva banuti, o parte din ei ne place sa-i cheltuim pe muzici: ca or fi bilete de intrare, cd-uri, tricouri, bocanci sau mai stiu eu ce accesorii oachese, mna, dupa buzunarul si gustul fiecaruia. Berile sau spirtoasele nu le cuantificam, ca ele intregesc decorul.

Este insa vizibil la toate evenimentele Metal: media de varsta. Faptul ca pustanii de acum 15-20 ani vin acum cu pustanii lor la festival nu inseamna ca se schimba generatiile pe acelasi schelet muzical. Din contra, intentie exista de ambele parti, insa neputinta, nestiinta si lipsa rabdarii fac ca fenomenul Metal sa devina un sport pentru dinozauri, la fel ca flower-powerii sau grungestii de odinioara. Ca mai exista si exceptii, da, ca pest tot.

Dar ce alte festivaluri vin din spate? Si aici ma refer la cele opendoor. Cam putine. Pot spune ca la RYMA au adus ceva crestini Symphonic Metal Echoes, un eveniment care se poate asimila ca perceptie cu DBE, poate si datorita locatiei. Promovarea online este facuta iscusit, atat pre cat si post eveniment, a fost prima editie, l-au adus prezentator si pe Lenti, au si sprijin financiar local, sigur va creste. Ca unii vor sa creada ca e o mica parte din ceea ce invaluia sau emana DBE, este libertatea lor. Bravo lor, sunt convins ca vor face treaba buna. Nu-i cunosc, dar e bine ca-si duc la indeplinire visul. Cei care iubesc DBE, se pot convinge si singuri de asemanari sau diferentieri, heh. Este eterna poveste cu ambalajul si continutul, plus perceptia subiectiva a fiecaruia.

Mai sunt cateva nu cu foarte multe editii, locale, gen Celtic sau Gugulan, unde pasiunea se simte, dar sunt de neinteresante pentru cei ce nu sunt din zona. Iar pentru blues si derivate, Brezoi continua sa fie un succes, cred ca la nivel national, doar ca nu-s pe nisa mea.

Bucovina Motorfest vine si el puternic din spate, identitatea este data de acele motociclete, care anul asta a depasit numarul de 1000, ce face si mai atragatoare experienta de a participa. Iar la ce ambitii au pe anul viitor, sper sa le iasa.

Dintre cele cu peste 2-3 decenii, Posada si Top T nu se lasa. La Campulung Muscel, an de an, se strang cateva mii de veterani sa revada cam aceleasi trupe care au mai fost prin Romania, dar este un vibe foarte bun pentru cei de 35 plus. Este o reunire anuala, ca la chefurile de celebrare a milenii de la terminarea liceului. Plus ca e ultima intalnire din vara, inainte de a incepe scoala, motiv bun pentru parinti sa verifice daca ghiozdanele luate sunt corecte ca pret. Iar cateva beri si derularea de amintiri fac din festival o alta casa faina pentru un weekend prelungit. Acum ca mai apare si Lasconi, mna, toti sunt Metalisti la un moment dat.

Tolea incearca sa reconstruiasca acest festival buzoian etalon, marjand pe trupe straine, dar nu cred ca va mai avea puterea sa revina la ce a fost. Mai bine isi mentine autenticitatea cu trupe romanesti, ca asa s-a consacrat. Dar nu cred ca se va lasa, pentru ca este un pasionat incurabil.

Dintre cei mari, MetalHead, ArtMania si REF se bat pentru acelasi tip de public. Abordarea globalista ii face pe toti acesti mari jucatori sa se adreseze celor de afara, pentru a putea creste. Masa electorala Metal autohtona este limitata, foarte putini se mai gandesc la a bifa toate cele 3 evenimente de calibru. Bine, de calibru pentru mine este doar REF, unde Dan a reusit sa puna Rasnov pe harta europeana Metal. Cu un efort laudabil dar nebunesc, este festivalul cu cea mai mare adresabilitate pentru un Metalist: peste o suta de trupe asemanatoare dar si, pe alocuri, diferite, aproape o saptamana, un maraton obositor pana si pentru cel mai impatimit fan, preturi corecte si dedicare din plin. Iti ia cateva minute sa citesti line-up-ul, dar te bucuri ca ai de unde alege. Ca poate suna ca un bazar muzical, aia e. Macar e pe latura Metal si nu-si bate joc de public. Nu e genul meu de eveniment, de fiecare data cand am fost, nu am stat mai mult de 1-2 zile. Dar tot respectul!

Anul asta n-am mai ajuns pentru ca am vrut sa experimentez Beyond The Gates. Daca anul trecut a fost Oslo cu Inferno, anul acesta am ales Bergen. De departe, o alegere mult mai buna, un superb oras in care s-a nascut Varg si alti metalisti, un eveniment comparabil ca numar de oameni cu Inferno (in jur de 3mii, ambele indoor), trupe care au cantat ceas si pe ceas, nimic de reprosat. Insa raiul este tot pe taramurile mioritice. Aici e atmosfera, este viata, se rade, se plange, se bea mult… exista distractie din belsug. Acolo totul este mult mai calculat, putem spune mai civilizat, curat, distant, neinvaziv, aproape ca esti in viata. Sau te ciupesti de mana sa vezi daca mai traiesti. Dramele existentiale de la noi sunt savuroase, cand vezi ca dupa cateva beri apar certurile, crizele de gelozie, despartirile de o o ora, o seara, cuplarile spontane, VEATA, ce mai!

Intorcandu-ma la REF, nu are amprenta corporatista, e si la poalele muntelui, cumva rural, prietenos, ca o pensiune. Pe partea cealalta, ArtMania de distinge prin perceptia de aroganta urbana, un Klaus pragmatic, care ne aduce ce dorim, insa pe bani si cu reguli clare, cam sec si fara caldura. Stim meniul: 3-4 trupe pe seara, eventual inca 1-2 pe o scena mai mica, ca pentru cei care joaca la matineu. In rest, preturi de sezon, parteneri care joaca in liga mare, public pestrit, care s-a cam diluat odata cu timpul. Ca sa-l tina in viata, adica sa umple Piata Mare, trebuie sa apeleze la un headliner, care umple seara in care canta. In rest, public cam la jumatate, indiferent ce aduce pe felia Metal. Este mult mai deschis la stiluri diferite, asta place, ca are diversitate. Incearca, testeaza si multumeste o mare parte dintre cei prezenti. Dar este un alt festival profesionist facut, cu renume si cu o emblema de necontestat.

De MetalHead nu vorbesc ca n-am mai fost de ani buni, dar era un festival corect construit: ai platit, ai vazut, ai plecat. Un amestec de acerb pragmatism cu proximitate de capitala. Aici nu cred ca se aglomereaza strainii, doar ceva turisti aleatorii.

Important pentru mine este sa evaluez organizatorii si cum isi promoveaza in mediul online festivalul. De departe, REF nu apeleaza la roboti. Ospitalitatea online, umbrita rarerori de cate o replica acida neinspirata face din brasoveni sa fie castigatorii de departe. Cum ruralul nu se poate bate cu urbanul, asa si la partea artistica, ArtMania e pe primul loc. Componenta cultural-educativa si non-muzicala continua sa fie la inaltime, probabil ca si anumite fonduri vin pe aceasta nisa.

Cum vad eu industria muzicala despre care tot am mai scris: ca-n fotbal. Inainte erau genii care scriau istorie, influentau noile generatii, emulau tribunele, pe bani putini… acum avem mediocritate in tot, doar ca pe bani foarte multi. Exista si cateva varfuri, dar deja pentru ele conceptul de zgarie nori e perimat. In rest, meciuri anoste, jucatori modesti, campionate si cupe din ce in ce mai multe… abundenta inutila sau, cum imi place s-o zic, opulenta calica; iar de partea cealalta a baricadei, calicie opulenta.

Insa nevoia de apartenenta, orbita de siajul modei si de proximitatea ca gandire, ne deschide un alt orizont, un univers in care fundatia nu mai exista, insa fascinatia de a pasi pe nisipuri miscatoare ne fundamenteaza telul existential.

Despre DBE, nu e neaparat defunct, dar fara o scanteie, nu misca in front. Compromisul nu-l defineste si orice amagire ca pofta vine mancand poate tine de foame, dar nu si de satisfactie. Asa ca prefera sa astepte primul acord sau album nou, care sa-i taie respiratia. Sau sa-i deseneze un scenariu pertinent, cu multa imaginatie, visare, poveste. Pe aceasta ancora este foarte usor sa atragi si alte meniuri pentru o cina savuroasa. Pana atunci, este in standby. Poate se va gasi si telecomanda corecta pentru a mai contura un moment in timp. Sau poate ca venirea iernii il va face sa fie mai putin critic, depinde daca va fi zapada ca-n povesti sau o abureala rece. Dar va transmite tuturor o imbratisare sincera! Ii este dor de zambetul nostru care ne tinea incarcati pozitiv pana anul urmator.

Nu fac referire la festivalurile indoor de la noi acum, poate intr-o alta postare. Stiu insa ca OGF nu se dezmint, poate ajung si eu acolo candva, pentru ca mi se pare ca pasiune si determinare, ceva ce pot alatura DBE-ului. Dar poate ma insel.

Iar Underground For The Masses pare sa aiba o fundatie foarte buna, sper sa ajung si pe acolo la anul, merita din plin din ce am vazut eu online.

M-am tot straduit sa caut albume noi, care sa exprime ceva interesant. Recunosc ca sunt depasit. Exista multi care fac ciorba buna, doar ca e reincalzita. Inovatia ori este prea greu de acceptat pentru mine, ori sunt prea exigent si nu o mai adulmec.

Dintre clasici in viata, singurul care a revenit cu ce a impresionat in urma cu 3 decenii este BURZUM. Chiar daca nu aduce nimic nou, reuseste sa redea acel vibe de inceput, de creativitate, de mizantropism nihilist, exprimat vehement. Recunosc ca mi-a placut enorm acest album, e Black Metal!

A SWARM OF THE SUN a lansat un nou album, mult mai Ambiental, parca tras de par pe alocuri. Daca reusesti sa intri in atmosfera, s-ar putea sa fie o revelatie. Altfel, iti raman in memorie maximum 2 piese, dar remarcabile. Eu cred ca nu am inca starea necesara, pentru ca flerul meu imi sopteste altceva.

Asa e si cu dublul album CRIPPLED BLACK PHOENIX, unde prima piesa m-a rupt, dupa care m-am pierdut prin desisul stilistic intortocheat.

SOLSTAFIR se chinuie sa convinga ca sunt mai mult de o trupa Rock’n’Roll, dar e clar ca traiesc din siajul Fjara si cam atat. In rest, zgomot, ritm si energie pentru motociclisti.

Din peisajul local, CURSED CEMETERY mi-a aratat ca se poate inova. Nu neaparat din punct de vedere stilistic, ci ca exprimare artistica. Habar n-am daca e Black, Funeral, Doom, cu trimiteri spre Drone/Industrial, cu voci normale dar si agresive, cu atmosfera impunatoare, dar e foarte reusit album, pe alocuri captivant! Si ce e mai important, inconfundabil!

Si tot de pe la noi, noul album KILLERS LEGION mi-a amintit de SARCOFAGO, din vremurile Sex, Drinks…, doar ca aici discutam de ceva conceptual, par ei putin suparati pe religie, dar prezentarea pieselor cu textele aferente dau consistenta unui sound Thrash Metal de cea mai buna calitate. Vocea e putin weird, dar cum nimeni nu e perfect, nici lumea nu e dreapta.

Din orasul lui BOC vine din spate un proiect care m-a surprins foarte placut, UMBERSUN. Cu radacini in Atmospheric Doom Death, marjand si pe o tenta Funeral, albumul de debut este o mica bijuterie UG. Nici nu spui ca e trupa romaneasca dupa sound. Le vad un potential urias, daca reusesc sa semneze cu vreun label care conteaza.

Din abisul vremurilor de demult, o trupa din Bocsa s-a reapucat de cantat, ETERNAL DARK. Au scos anul trecut un album de incalzire care nu se remarca prin ceva special, poate pe undeva prina zona GOTHIC, putin mai tristut, ca depressive e prea mult spus. Ultimul lor videoclip scos zilele astea arata in ultimul hal, Fara Leac. Nu vreau sa spun ca e hazliu, ca e, dar n-are legatura cu nimic din filmul Metal. Pacat de anumite acorduri care suna bine, vocea are un timbru fain, dar cam liniar. Insa in urma cu 3 luni au scos o piesa extraordinar de frumoasa, Landscape Of The Fall, merge perfect cu anotimpul. Un Lake of Tears de Romania, ca atmosfera degajata, toba si clapa fac tot meniul, plus acorduri de chitare pe final care starnesc stari de nostalgie, melancolie… chiar deosebita secventa. Cred ca e cea mai buna piesa de la noi din acest film muzical, de departe.

Noul ULVER suna la fel de vechi, dar totusi catchy. Cred ca e una dintre putine trupe care si-a aratat nelimitarea artistica. Si nu pot sa nu le admir curajul, dezinvoltura. Puneti si voi o ureche pe Locusts, poate sa fie o experienta cinematica auditiva. Stiu ca suna ca naiba, dar asa o vad, o ascult, mi-o inchipui.

OH HIROSHIMA este o trupa pe care mi-am dorit-o foarte mult la DBE, poate ca e din acelasi film cu multe altele suedeze Post-Rock, cu voce si putina melancolie. Nu s-au aliniat ele, alea, frumoasele, ielele… dar noul lor album mi-a placut foarte mult. Nu ca ar fi vreo capodopera, dar merge foarte bine la condus (acum depinde ce)…

LIMBONIC ART a captat interesul cateva minute, dupa care mi-am dat seama ca mai bine raman la Moon In The Scorpio.

Nu mi-e rusine sa spun ca nici SETH nu face mare lucru cu noul album, desi executia este perfecta.

Am incercat sa dau o sansa si la noul LETHE, mai ales ca in spatele lui e Tor Heige. Tare slabut, vreo 2 piese redundante si cam atat.

La fel si cu MANES, o compilatie de remix-uri confuzanta pe care nu am ascultat-o a doua oara. EP-ul insa este dark experimental, greu de penetrat, fiind abstract dar al naibii de introspectiv, misterios.

DARKSPACE a dat-o mai mult pe Ambient Trance, ii lipseste forta sau dinamica cu care eram eu obisnuit. I-am vazut iar in aceasta vara si mi-am dat seama ca ce-au avut ei de exprimat, nu am ratat. Sper sa ma insel in viitor.

FIVE THE HIEROPHANT suna promitator, insa trebuie ascultat cu atentie, sa se vada in ce consta noul din vechi. Sau vechiul din nou. Pentru ca vechiul e demential, o stim noi mai bine, cei care am trait in mod luciferian pe acele acorduri, undeva, candva, cumva…

ROME a venit cu un nou material, l-am rasfoit pe youtube rapid, superficial, mda… Inconfundabil dar confuzant… parca pe repede inainte, fara a fi ceva conceptual in structura pieselor. O auditie sumara mi-a fost indestulatoare, chiar nimic nou.

Cam atat despre starea mea actuala, care oricum e intre lumi, doar ca pare mai bine conturata in cele de mai sus. Curios ca in urma nu cu mult timp am mai avut o tentativa de a scrie un editorial, doar ca am uitat. Am uitat ca am scris ceva text, in note-ul din telefon. Sincer, nici acum nu-mi amintesc cand am facut-o; prea mult curent, prea multe geamuri deschise, vant din toate partile… cam peste tot si nicaieri. Am dat peste el intamplator. Chiar daca anumite lucruri nu mai sunt la fel, experientele zilnice imi reamintesc de repere care s-au intamplat, m-au influentat, chiar marcat. Dar asta e misiunea noastra: sa le ocolim unde putem, sa le sarim cand se poate si sa trecem peste obstacolele vietii, oricare ar fi ele. Avem zile si stari mai putin luminate… sau luminoase. Mai ales cand emotia iubirii palpaie iar ziua se transforma in noapte… dar e cu soare… un altfel de kaamos.

Asa ca voi posta si acest text, care este independent de cel de pana acum. Dar sa fie postat, ca cine stie cand ma mai apuca cheful de a insirui ceva pe aici.

Stau din ce in ce mai mult de vorba cu cei din jurul meu: de fapt, sunt fortat sa-i ascult.
Da, ori fur curent ori piticii mei s-au inmultit. Multiplicati nu sunt, pentru ca simt presiunea diversitatii, provocarea intrebarilor sucite si diferite, alaturi de speranta mea de a nu fi sufocat de acei patimasi obsesivi care au explodat in tot: dorinta de libertate, de a prelua controlul, de a o face in felul lor, cu riscul de a nu fi consultat, de a nu avea eu ultimul cuvant de spus.

Mi-a luat ceva pana sa inteleg ca nu se mai poate cum doream eu, pentru ca am obosit, pentru ca repetitia asta m-a golit de sens, de motivatie. Iar pasiunea sau iubirea au fost umbrite de prioritatile palpabile, explicite, pragmatice. Gata misterul jucaus, amprenta mistica, simularea scenariilor interminabile, visarea permanenta la ideatic. Ca e o etapa a vietii sau o faza a varstei, nu stiu. Nici nu m-ar ajuta sa aflu. Faptul e fapt si asta e. E perioada in care ma conformez.
Stilul meu presant nu a satisfacut decat primul meu pitic, iar eu, in naivitatea mea, am crezut ca e singurul. Semnele si semnalele primite in ultimele luni se incapataneaza sa-mi exprime ca trebuie sa o iau mai light, nu neaparat random, dar undeva cu sens si pentru altii. Pana acum a fost doar pentru mine si de acolo debordam continut pentru cei din jurul meu, fizic sau virtual.

Pe langa norii negri care stau nu foarte departe si sper sa treaca cu bine mai devreme sau mai tarziiu, am avut nesansa sa le arat si altora ca pot sta mai bine de o vara intreaga fara volan, fara propria decizie de a lua-o la dreapta sau la stanga. Nu ca ma bucura, dar mi-am spus ca e o noua lectie din care trebuie sa invat: sa las de la mine, sa dau credit celor din jurul meu, sa merg chiar pe mana lor. Asa am ajuns sa fac febra musculara la picioare de la atatea frane puse ferm, dar fara efect pentru cursul masinii in rulare. Sau sa vad live cum se deschid airbag-urile unei masini, sa simt mirosul de praf, plasa de fum, rasuciri, rostogoliri, soc si
chiar incertitudinea celor intamplate. Cu alte cuvinte, nu mai sunt la butoane. evident ca e doar o perceptie, caci la fel se intampla in tren, avion, vapor. Poate si in autocar, doar ca asta mai greu experimentez. Sau, na, in taxi.
In fine, e clar ca o aparenta lipsa de confort a dus la amplificarea unor stari latente, plus greutatea mentala de a accepta ca nu ma pot organiza cum imi doresc.

Va trebui sa le dau nume piticilor mei, dar sper insa sa nu ma bage astia sa port camasa de forta. Cand ai creierul prajit, te gandesti ca prajitura a creat acest termen. Nu prea am mancat dar nici nu pot spune ca tin prea bine minte. Nu am trecut pe ierburi sau prin alte modalitati de a-mi colora gri-ul cotidian, doar ca tot intre lumi ma situez. Stiu sigur ce nu vreau sa fac, habar n am ce ar trebui sa fac sa nu mai sufar de neputinta. Bucuria e un fapt simtit, trait, impartasit, dar ascuns intr-un cufar tainic. Emotia numita DBE ar fi putut sa ma scoata din starea curenta insa m-as fi folosit de ceva creat si mentinut din iubire. Si macar aici sa evit sa fac orice tip de compromis. Mai ales ca e al naibii de greu sa simulezi ca descoperi albume noi faine. Fata de acum cateva decenii, azi poti asculta zeci de albume noi, executate corect, prezentate ireprosabil, dar fara zvac.

Totul se schimba. Nu poti lupta cu asta, poti doar sa incerci sa te adaptezi. Asta inseamna supravietuire. Si e safe sa nu fii varf de lance. Amprenta avangardista te poate face sa ajungi undeva prea devreme. Asa s-a intamplat cu Kogaionon, mai tarziu cu DBE. Dar daca asta simti ca trebuie sa faci, nu conteaza calculele, ci trairea. Ma bucur sa vad trupe necunoscute ieri, care astazi sunt pretuite. Cred ca asta e spiritul underground. In urma cu decenii era greu sa ai acces la muzica, dar plăcerea descoperirii accentua, chiar deforma realitatea. Sau ce mai conta, fiorii muzicii ascultate prima data degaja o energie interioara fabuloasa, o emotie unica. Dupa care, placerea de a impartasi cu cei din bula ta diverse acorduri, facea partea din foaia de parcurs cotidiana a studentimii. Au mai existat astfel de trairi si in ultimii 10-12 ani, doar ca secvential, condensate si cred ca nedigerate corect.

Mai am putin din lectia ce mi se preda. Sper sa reusesc sa invat din ea, pentru a fi un altul, dar tot eu. Imi suna a nostalgie viitoare… si a venit la timp Alone… the Cure!