Editorial Mai 2013

Salut din nou, de data asta in luna mai! Am scapat de iarna aia umeda si rece pe care o iubesc in nestire, de-o viata, dar anul acesta chiar ma saturasem de ea. Si da, am scapat! Doar ca m-a napadit pe nepusa masa caldura asta insuportabila! Habar n-am ce-o fi: ori e chiar prea cald, ori organismul nu e inca obisnuit… sau poate am baut prea putine licori cu aroma de alcool ca sa fac trecerea mai lina? Ca apa beau ca nebunul si degeaba!

Pe aia cu varsta n-o mai bag ca si-asa mi-a spus cineva, de curand, ca am imbatranit accelerat in ultimii doi ani din cauza unor evenimente ce s-au intamplat, nu mie, in mod direct, ci unor persoane dragi mie… Dar ca am timp sa-mi revin, daca am incredere in mine, heh!

E adevarat ca am cam incaruntit vizibil, ca si barba incepe sa se albeasca ireversibil (exact acum, cand am ceva ani de cand am decis sa nu o mai dau jos), ca ar trebui sa-mi dea de gandit ca trec vremurile peste mine si ca o fi venit timpul sa ma maturizez, sa devin mult mai responsabil si serios, ca un om mare. Probabil ca Petre Roman, sa-mi vopsesc parul periodic si sa fiu Highlander… nemuritor de brunet…

E adevarat ca nu mai am nici eternele 75 de kile de pe vremea cand daramam muntii doar din intentii (ne)gandite/faptuite, dar nici nu ma vad zi de zi rupand la sala fiare seci si fugind pe tot felul de benzi ca sa-mi feresc trupul de supraponderabilitate, sa-mi incapa decent camasa in pantaloni, fara a-mi deversa grasimea deasupra curelei…

E adevarat ca nici nu tin vreo dieta anume, cum vad ca fac multi cunoscuti de-o varsta cu mine, diete chiar restrictive, ca cica asa e bine… o fi, dar vorba lui nea Mandruta, daca tot avem noi un decalog cu 10 porunci, nu am putea primi aprobare sa urmam doar vreo 6-7? Ca daca ne tinem cap-coada de tot ceea ce ne spune scriptura, viata parca nu mai are nici un colorit. Desi, or veni poate si vremurile alea cu: „aia nu, aia nu, aia nu, ca n-ai voie”… da’ las’ ca-i bine, ca doar copiilor li se mai spune asa… dar poate ca n-or veni vremurile alea, cine stie! Dar tocmai mi-am amintit de o faza de acum vreo 3 luni! Eu, care, chiar si dupa nume, disec si deriv totul in jurul lui Toma necredinciosul si exasperez pe toata lumea care ma stie cu neincrederea mea (dar stiu ca lumea ma intelege si ca ma accepta fara sa se supere… prea tare). Asadar, gasesc eu pe net, involuntar, un link despre nu stiu ce pastile pe care le iei si intr-o luna slabesti 12 kg, fara nici o dieta, fara nici un regim. Am zambit si mi-am spus, ca de fiecare data, ca doar naivii pot crede asa ceva. Plus faptul ca nu simt o presiune neaparat in a slabi. Probabil ca si comoditatea face parte din acest algoritm de „lasa-ma ca sa te las”. Si am trecut mai departe, dar, dupa ce am mai intrat pe vreo 3 site-uri cu muzicile mele, ma trezesc iar in fata aceluiasi supliment sau ce naiba o fi el, intitulat „Slabire”. Si ezotericul din mine isi spune ca asta e un semn, ca stiu ca nu exista coincidente, ca a venit timpul sa mai las de la mine, sa devin mai pasnic, mai putin controlat, bla, bla… Asa ca l-am inchis pe Toma Necredinciosul in sertarul virtual sa vorbeasca de unul singur, am lasat-o mai moale si cu varianta mea sarcastica si egocentrica cu „Burebista nu lua asemenea pastile” si am inceput sa citesc cu atentie instructiunile pe care urma sa le respect pentru ca acele pastile sa-si faca efectul scontat. Si ce mi-a placut: nici o restrictie, pot sa fac ce vreau, doar sa iau cu 20 de minute inainte de a manca, de 2 ori pe zi, cate o pastila. Am vazut ca si costa o caruta de bani, deci, ca snobul, e clar ca e ceva bun, probabil nedescoperit inca de restul! Gata, m-am scos, cu 12 kg date jos intr-o luna, pfff, la vara imi bag toate camasile in pantaloni lejer… in pantalnii cui or fi, heh. Evident ca dupa o luna de cura, m-am ingrasat cu 2 kg. Concluzia? Noroc cu aceste pastile, ca altfel ma ingrasam mult mai mult: asta e abordarea pozitiva… Chiar atat de naiv am fost? Pai normal, asa-s tot barbatii in diferite momente ale vietii: asta e abordarea defensiva, cumva justificativa… De fapt, a fost o tampenie de crezut doar de cei ce vor sa creada in asa ceva: asta e abordarea realista! Dar am furat-o si gata…

E adevarat ca nici fotbal n-am mai jucat de ceva ani buni (ma tine verde doar ce joaca fiu-miu pe tableta), dar nici alte sporturi n-am mai practicat, in afara degetelor pe tastatura si invartirea volanului pe masina de serviciu.

E adevarat ca unii dintre cei cu care am impartit bancile scolare in urma cu milenii (parca) au devenit oameni mult prea seriosi, parinti model, oameni de vaza/baza in societate, persoane respectate si exemple clare pentru cei mai mici (nu neaparat ca varsta, ha)… mai hilar mi se pare sa-i vad pe la tv pe unii pe care ii stiam de cand eram junior.. si ei erau la fel; doar ca acu’ ei sunt mari politicieni, lideri de opinie, plini de avant dar si de ipocrizie, care uita de unde au plecat si fac dovada clara ca banul, functia si mediul sunt mai importante decat coloana proprie vertebrala… exemplele astea ipocrite fac ca cei ce vin din spate sa aiba din ce in ce mai multa nepasare, dezinteres si, uneori, chiar sila de ce se intampla la noi astazi, cazand usor pe panta idolatriei, sau pe gasirea caii corecte prin negarea confuziei actuale. Este trist sa vad cum lideri ce au ciopartit in trecut suflete, lumi, spirite, ajung astazi simboluri pozitive pentru tineri, modele de urmat si exemple bune pentru a disciplina lumea in care traim, anarhia asta in care doar unii fara scrupule ajung sa se realizeze, in defavoarea celor multi… redescopar limbaje pe care mi-as fi dorit sa nu le mai aud vreodata, dar am invatat ca prin infranare orice lucru va exploda, mai devreme sau mai tarziu… doar ca sintagma cu nenea ala care iti face rau si tu trebuie sa fii bun, ca sa nu fiti doi rai, suna cam utopic si fara sens astazi. In acelasi timp, vad cum politicieni corupti, ajunsi in fata legii, se orienteaza si scapa, se fofileaza, invocand prin presa platita ca ei sunt haituiti politic… dragii de ei, intelectuali sau cocalari, toti o apa si-un pamant. Scarbit de aproape tot ce ma inconjoara, am gasit cateva oaze de libertate, din care incerc sa adulmec, chiar sa simt momentele frumoase… cu alte cuvinte, eu tot in povestile mele imi traiesc veacul. Si placut este sa descopar continuu si alte suflete ce cred in povestile lor… Parca am fi Alice in Tara Minunilor.

Asadar, o parchez pe asta cu varsta, ca cica nu e de actualitate… iar daca tot ai bifat 40, la 41 te amagesti ca e numar impar, la 42 vezi ca e divizibil deja cu o gramada de numere pe care le-ai mai bifat fara sa prezinte importanta (altii se joaca cu numarul 24, ca cica asta ar fi adevarata lor varsta… normal, ca diferenta o face chiar majoratul pe care cica nu-l au… inca)… si te gandesti unde naiba o fi jumatatea vietii? Sau poate o fi trecut? Mama a facut 80 si acum i-am explicat ca frumos este sa traiasca a 9-a oara varsta de 9 ani, doar sa vrea, sa fie impacata cu ea si cu faptul ca asta e ciclul vietii. Tare mi-as dori sa se intample! Numerologia asta!

Este prima zi de Paste, o sarbatoare crestina mulata perfect pe amprenta unei traditii pagane, cu derivatii din si inspre Ostara, plina de simbolistica si spiritualitate. Acum ca natura si-a pierdut din esenta, ramandand doar un factor de perceptie vizual, iar spiritualitatea a devenit doar o forma „estetica” si plina de cunoasteri exotice, asta e… religia e la putere si asta se vede chiar din avionul ce vine in fiecare an de la Ierusalim, cu lumina adusa care sa ne faca mai buni, mai drepti, mai iubiti. De fapt, mai multe avioane, iar cel ce a aterizat la Timisoara cica a avut pana de cauciuc (sigur pilotul nu s-a spovedit sau avionul nu a fost sfintit de un sobor de preoti inainte)… Si cum religia e mana-n mana cu politica, avem parte apoi si de vorbiri interminabile de la liderii nostri, foarte piosi in aceste zile… si cum politica e mana-n mana cu economia, vedem tot in aceste zile acte caritabile, donatii oferite de oamani de afaceri ce considera ca aceasta sarbatoare este un moment de curatire/curatare interioara, cand suntem si ne privim in pace… iar enoriasii, multimea, dupa zile intregi de aglomerari fizice si psihice cu taieri de miei, vopsit de oua, frecari de aluate, stat la cozi interminabile, spovedanii contracronometru, privesc acum in tihna la aceste zile linistite, cu Colebilul langa ei, la mancarea pe care o au pe mese si o vor devora in aceste zile, mancand cu multa satisfactie. Evident ca si palinca devine un digestiv beton pentru aceste momente, ma ales daca hranirea inseamna, de fapt, mancatul propriu-zis.

Printre pahare de vin, bere, tuica si mancaruri alese, ne intereseaza mai putin cine a fost mai intai: Iisus, oul sau iepurasul? Ca, daca e sa ne gandim la rece, cam astea sunt elementele simbolistice ale Pastelui cotidian. Important este ca e liber, ca familia se intruneste, ca se petrece cu prietenii si astea da motive de bucurie.

Referintele mele acum cu Pastele exista datorita faptului ca sunt botezat ortodox… de parca puteam la varsta de 1-2 luni sa aleg altceva… sau sa fi stiut pe ce cale sa o apuc… si-asa s-a chinuit mama si m-a botezat pe ascuns in biserica, ca nu era incurajata sa urmeze pe atunci dogmele religioase invechite… viitorul trebuia sa sune luminos, cu daramarea tuturor constructiilor vechi (ale chiaburilor si celorlalti dusmani de clasa) si construirea de blocuri noi, moderne si telul suprem sa devii artist la „Cantarea Romaniei”… ma rog, vremuri de demult apuse… asadar, pentru mine traditia de Paste este astazi, catolicii petrecand/sarbatorind in urma cu circa o luna.

Eu am fost crescut cumva in acest spirit, botezat ortodox, mers la biserica in noaptea de Inviere, desi, pe vremea lu’ ceasca, la baza erau pocnitorile in noaptea cu pricina, plus chindii la greu pana dimineata… probabil ca traditia a contat mai mult decat religia in sine, desi, in urma cu ceva ani, am avut o rebeliune interioara puternica, cautand masiv unde se termina traditia si incepe religia si de ce ele se confunda atat de usor… Ma rog, ale tineretii valuri introspective… ca mi-au ajutat sau nu, habar n-am! Stiu insa ca e frumos si impaciuitor sa respect traditiile, oricare ar fi ele, pentru ca sunt un motiv de bucurie pentru majoritatea.

Acum, sa fac o analogie fortata cu traditia de mai sus, dar intr-o alta nota, anul trecut, tot pe 5 mai, dar intr-o sambata, i-am avut pe cei de la ARCTURUS la KRUNA Pratar… Parca mi-ar placea sa se repete aceasta traditie, mai ales ca spre sfarsitul acestui an vor termina de inregistrat un nou album. Pentru cei ce vor sa-si aminteasca cum a fost anul trecut:

http://www.youtube.com/watch?v=0jdheCKh2_M

Dar am plecat de la vreme si am ajuns la Arcturus. Mda, e clar ca schimbarile astea climatice ne fac sa ne gandim din ce in ce mai mult la ce haine sa ne mai cumparam sau sa mai tinem prin sifoniere, ca se pare ca doar iarna si vara conteaza de ceva ani buni. Ba e prea cald, ba prea frig! Si totul se schimba extraordinar de repede, primavara si toamna ramanand parca doar in manualele de geografie si in anumite tablouri sau povesti scrise in mod romantic.

Plictiseala mare in rest, se intampla multe dar parca nimic interesant, pe mult mai multe fronturi. Cotidianul asta ma deprima din ce in ce mai mult, incrancenarea si fuga dupa orice ma oboseste teribil, fiecare da din coate cum poate pentru a supravietui intr-un sistem impus si nu construit cu cap si logica, unii se imbogatesc din ce in ce mai mult pe seama saraciei celorlalti, care-s multi. Si nu vorbesc doar de Romania aici, se vede clar ca polul puterilor mondiale tinde usor sa se schimbe, cel putin asa vor sa ne faca unii sa credem. Iluzia alternantei este certa si orice s-ar intampla, totul este dirijat si facut ca doar unii sa castige. Vorbeam zilele trecute cu un prieten ca orice am face in lumea asta, incercand sa schimbam sistemul, in cel mai bun caz vom iesi pe locul doi. Daca asta inseamna lasitate sau resemnare, atunci o accept impacat. Dar nici nu cred ca datoria de 18 mld dolari pe care are sa ne-o dea Germania din perioada interbelica (descoperita cumva, de curand, printr-un scenariu la limita SF) sau multele zeci de mld furate de Rusia Sovietica vor mai ajunge vreodata la noi. Lipsa de lichiditate transformata in troc, decis unilateral, la un moment dat in istorie, devine un fapt consumat si de acolo se pot interpreta si specula directii, dar intotdeauna castigatorul ia totul. Iar de mai ramane ceva, este doar ca unii au fost cumva recunoscatori. Pe cat suna de antiromanism ce scriu eu aici si lipsit de patriotism, pe atat de realist este. De fapt, temele legate de patriotism si nationalism mi se par de ceva vreme doar subiecte anacronice vremurilor noastre, mai ales ca ele sunt prezentate simplist si cu referire doar la ce si cum s-a intamplat in trecut. La fel ca si autovictimizarea noastra, ca suntem tratati diferit in alte tari, ca suntem exploatati, ca suntem umiliti. Toti suntem manipulati si umiliti, politicos au ba, pe fata sau voalat, indiferent cine suntem si unde am trai. Nu stiu de ce trebuie sa ajung acum sa scot in fata spiritul romanesc, sa le arat celorlalti cat de mari si tari suntem noi, de fapt, in defavoarea altora! Toti avem parti bune si parti rele, genii si uscaturi! Nu suntem nici un popor de tradatori dar nici de luptatori desavarsiti. Avem momente inspirate in istorie si altele mai putin. Unele ni le facem noi usoare, altele, tot noi ni le facem grele… dar e mai usor sa dam vina pe altii, sa ne victimizam. Si sa ne extragem doar ceea ce ne place, eventual cu un bagaj subtire de informatii. Aici cred ca inca avem mult, mult de lucru.

Ca sa ma fac oarecum inteles, sau macar sa incerc sa o fac, va voi povesti de o experienta traita de curand, care m-a ravasit colosal. Am fost pe valea Sesii, in Apuseni, sa vad si eu cu ochii mei bomba ecologica de acolo. Este vorba de iazul de decantare ce exista de multi ani, gestionat de Cupru Min, pentru exploatarea de cupru… deci e facut de noi, nu de strainii care vin sa ne fure avutia! A ajuns acum la peste 130 de ha acel iaz care, de fapt, e o adunatura de steril ce se colecteaza din exploatarea miniera de pe munte, facut dintr-un baraj rudimentar care in fiecare an se tot ridica, daca deversarile colaterale nu fac fata. Am plecat din Valea Lupsii, dupa ce am vorbit cu cativa oameni din zona, destul de amabili dar parca prinsi cu ale lor treburi. Am inteles ca daca plec pe partea asta pot vedea intreaga zona cu acel iaz si cam tot ce se petrece acolo. Evident ca „punctul de atractie” pentru mine, ca pentru orice alt turist interesat sa obtina cadre autentice, il reprezenta acea biserica scufundata in steril. Aveam si varianta scurta, adica acel shortcut prin Lupsa, ajungeam la punct ochit punct lovit dupa 6 km, vedeam, imortalizam si plecam.. adica bifam. Dar am ales varianta de peste 20 km, toata in munte, pe coclauri, sa inteleg mai bine ce e pe acolo. Si am inceput sa urc pe un drum modest, calcat doar de carute si camioane. Gasesc prima casuta, de fapt un grajd rustic de toata frumusetea, care imi dovedea ca nu conteaza in ce mileniu ne aflam, acolo totul e randuit conform vremurilor de demult…

Dupa vreo 3 km imi apare in dreapta un parau cu un debit generos, mai ales ca plouase de curand in zona. Imi placea cum se aude acel zumzait de apa, totul era viu, natural, in miscare… pana am coborat din masina si am vazut cum arata, ce culoare avea… deja mi s-a facut pielea de gaina, incepeam sa ma simt invadat, murdar, profanat…

Pana si lemnele taiate pareau a tipa pentru oprirea masacrului de acolo!

Am cautat sa vad daca exista si apa curata, credeam ca am pierdut notiunea de apa de munte… si am gasit un paraias format de curand, din apa de ploaie, care se incapatana sa-mi arate ca asta e culoarea naturala a apei… de fapt, incolora… ca sa nu mai zic ca eram intr-un pesiaj de vis…

Ecologia salveaza Romania, imi spuneam eu in gand! Dar, dupa imaginile cu acel parau, deja ma ingrozisem. Stiam la ce ma duc dar nu ma asteptam ca aceasta poluare sa fie atat de intinsa, ca o caracatita interminabila.

Am trecut pe langa cateva case si o mina parasita, lumea de acolo prinsa cu treburile cotidiene.. mi-a confirmat doar ca ala e drumul si asta a fost tot:

Am inceput apoi sa urc vertiginos si am ajuns spre acel baraj… obisnuit cu baraje ca la Bicaz sau Vidraru, ma asteptam ca, dupa ce urc ceva, cand ajung la nivelul apei din iaz, sa vad o deschidere frumoasa. Am lasat masina pe marginea drumului si am inceput usor sa urc. Cand credeam ca ajung la capat, realizam ca barajul a tot fost prelungit si inaltat… Am mai urcat putin, si inca putin… si tot asa.

In dreapta sa vedea valea de unde am venit, plina de verdeata si de viata, in stanga vedeam doar piatra sfaramata ce continua sa se inalte.

In cele din urma, ajung sus…

Printre tevi si nu stiu ce pompe, vad in fata iazul de decantare! M-a cuprins un sentiment de panica, incepeam deja sa simt acolo moartea! Era doar o masa imensa de steril, chipurile cu ceva apa.

Am inceput sa fac ceva fotografii dar a aparut din senin, mergand pe acele conducte, un angajat de la Cupru Min, destul de rece si circumspect. Eu, ca vreau sa vad biserica aia si atat. El, ca nu am voie sa stau prin zona si ca biserica e in partea cealalta a muntelui. Eu, cum adica nu am voie, e proprietate privata? El, ca nu e chiar asa, dar daca tot am vazut ce e acolo, sa plec mai departe, sa nu-i fac probleme. Am inteles, am plecat ca oricum nu mai puteam sa stau pe acolo.

Nici bine nu am intrat pe laterala „lacului”, ca o masina de teren Mitsubishi a aparut cumva ostentativ, pe acel drum ingust. Salut cu amabilitate si intreb daca asta e drumul spre fostul sat cu pricina… din masina primesc o privire acra, dura, seaca… si o clatinare din cap afirmativa, dupa care soferul ala insipid si ras in cap dispare cu masina… evident ca m-am tot intalnit cu el in decursul celor vreo 4 ore, cred ca de inca 3 ori, dar de fiecare data nu m-a privit in ochi, de parca se uita prin mine, absent total si cu un mesaj nerostit dar transmis ferm: „nu esti bineprimit aici, dar nu te pot opri”. Ca pazea sau ce naiba o ardea ala pe acolo, habar n-am. Dar am simtit un fior rece in spate, exact ca in filmele alea „americanesti” unde vedeam ca anumite „gorile” recomandau si apoi speriau locatarii sa se mute, pe ziaristi sa nu se apropie de zone infectate sau suspecte si pe turisti sa-i indeparteze total.

Si era o pustietate pe acolo de nu-mi venea sa cred.

Am oprit masina sa mai fac cateva poze, oarecum palmat si stresat ca as putea fi urmarit, si nu se auzea nimic, nici un ciripit de pasari, nu vedeai nici o miscare sau vreo forma de viata, nici un fluture sau vreo vietate prin zona. Era totul frumos cand te uitai in sus sau pe versanti si oribil cand priveai acea decantare imensa, ce exista jos…

Si totusi, la un moment dat, mi-a taiat calea o vulpe. Am incercat eu sa prind cateva cadre cu telefonul dar m-am miscat mult mai lent decat cum isi plimba ea coada pe dealurile din imprejurimi… Si mi-am spus ca poate nu e chiar atat de anost totusi, pe acolo.

Doar ca, dupa inca o curba, printre copaci, observ cum se schimba complet culoarea iazului, adica sterilul ala devenea din gri mohorat in verde si apoi intr-un albastru fad… Arata oribil, inspaimantator… parca plangea natura, nu alta!

Si apoi am inceput sa vad ceea ce m-a lasat fara vlaga, fara alte comentarii… Se vedea acea biserica in larg, inundata pana aproape de acoperis. Atat mai ramasese dintr-o vale ce odinioara era plina cu suflete, cu case, cu propriile povesti, unele vii, altele mostenite…

Am trecut pe langa cateva gospodarii, am vazut o batranica sprijinita in baston, apoi un om cu caruta cu cai pe care l-am salutat si mi-a raspuns politicos la salut dar atat…

Si in rest, case abandonate, o biserica probabil la fel (alta decat cea inundata) si am ajuns in capatul lacului.

Am trecut pe partea cealalta si de acolo am vazut clar, chiar foarte aproape, violul ecologic pe care il fac de zeci de ani ai nostri.

Am cautat o floare si, in cele din urma, am gasit-o… o floare de camp…

Deci exista viata… ca si saracele suflete care mai ratacesc pe acolo… am stat de vorba cu cativa oameni, care, resemnati cu tot ceea ce se este acolo, se plangeau ca au copii la scoala in Campeni si nu au cu ce sa-i intretina, ca n-au locuri de munca, ca cei de la exploatarea miniera si-au adus angajati din alte parti.. si ca cele 6 sate din anii 80 ce numarau peste 1000 de suflete au ramas acum in doar cateva case in care stau in jur de 20 de persoane, vai de mama lor. Si asta pentru ca nu au vrut sa plece. Grea viata au saracii oameni de acolo! Dar tot un domn intre doua varste imi spunea ca toti cei care au plecat de acolo au fost cumva improprietariti in alte parti de stat (cu sume diferite, date pe spranceana si pe interese), dar promisiunea cu mutarea cimitirului nu s-a mai onorat… si nici ca iazul va fi plin cu apa curata… Este o drama curata si asta cu dezradacinarea. Imi amintesc ca am scris eu anul trecut cateva cuvinte dupa o experienta avuta legata de dezradacinare si de vanzarea de terenuri:

Daca tot mi-s intr-o stare mai cum o fi ea, mi-am amintit de o alta experienta de viata, petrecuta in urma cu vreo 7-8 ani… eram setat ca vreau sa-mi gasesc si eu un tapsan undeva, in zona rurala, unde sa-mi construiesc o casuta din lemn, simpla si fara betoane, termopane sau rigips… si mi se pun ochii pe un teren spectaculos. Intreb in stanga, in dreapta, al cui e terenul, merg vreo 3-4 weekenduri consecutive acolo, pana aflu unde sta proprietarul: un batranel de vreo 85 ani, dar tare in vana si aprig la privire. Ii explic ca mi-a placut terenul lui, ca-s bucovinean de-al lui, ca vreau sa fac ceva simplu, doar pt mine si familia mea, fara poluare fizica, psihica sau fonica… desi era pustiu in jur. Nea Costica ma asculta si nu spune nimic… mi-am zis ca e timpul sa-mi scot arsenalul, sa incep cu abordarile corporatiste, dar discrete, de manipulare a obiectiilor, de vanzare cascadata si alternativa, invatate cu mult spor pe la trainingurile accentuate, soldate cu roll-playuri teoretice si evaluari profi socio-psiho-pedagogice… Si dau cam totul din mine, am vorbit cred ca vreo ora fara sa obosesc, probabil doar obosindu-l pe el. Trag aer in piept si-l intreb daca a simtit iubirea mea sincera pentru acel teren. Iar batranelul imi raspunde: „Domnul meu, eu nu sunt cu atata scoala, ca veacul mi l-am petrecut aici. Te vad ca-ti place terenul, ca-ti doresti o bucata de pamant, hai sa ne vedem maine dimineata, la ora 5, aici, ma iei de acasa si mergem la teren, sa vedem ce vrei anume”. Eu, in mintea mea, mi-am zis ca m-am scos, ca m-a inteles ca nu sunt doar un orasean cu fite, chiar pot fi o persoana de-a locului. Yessss. Si a doua zi, la 5 dimineata, pe o ploaie rupta din cer, stau intr-o masina fitoasa sa-l astept pe nea Costica. Iese el din casa cu o pelerina pe el, cizme de cauciuc si toiagul in mana. Ajungem noi dupa vreo jumatate de ora la teren si el ma intreaba: „No, care-i bucata pe care o vrei? Ca vad ca ploua tare si nu vreau sa te uzi dumneata, vad ca n-ai pelerina”. Eu, genial de inspirat, in narcisismul meu, ii spun ca nu e problema sa ma ud, ca daca pasesc pe terenul ala ma contopesc cu el, ca simt ca e al meu, bla, bla… si mergem noi pe teren, ii arat ca vreau bucata asta, sau asta… sau asta… el nu schiteaza nimic… ajung la concluzia ca pana la urma sa-mi dea ce vrea el, ca asa pare a fi mai intelept… Si, in ploaia aia, inca nu mijira zorii zilei, nea Costica imi spune calm, dar articulat: „Iti plac florile?” Eu, raspund pios ca ca da. „Ei bine, floarea se simte in largul ei si traieste doar cand sta acolo unde a incoltit. Daca o smulgi, o fi a ta, dar ea ramane fara radacina si va muri”. Ceva de genul o ai sau nu o ai… Si uite asa, ud leoarca, mi-am dat seama ce inseamna iubirea radacinilor. A fost inca o lectie din care am invatat ca pe langa cuvantul iubire, sincer/sincera este pleonasm. Si, cand l-am lasat in fata portii mi-a mai spus: „Dragul meu, am doi copii care asteapta sa mor. Si ei vor vinde totul cand inca probabil voi mai fi cald, dar fara suflare. Te-am inteles ca vrei asa ceva, chiar mi-a placut cat de agitat ai prezentat tu dorinta de a avea acel tapsan, dar, la 85 de ani, ce sa mai fac cu banii? Eu tot intre 4 scanduri ma voi duce, cu sau fara banii astia. Insa POMANTUL asta il am de la parintii mei… si nici comunistilor nu l-am dat. Daca ai mei n-au vrut sa-l vanda, de ce sa-l vand eu? Mergi cu Dumnezeu in pace si, cu rabdare, sigur iti vei gasi si peticul ala de pamant pe care vrei tu sa mergi descult, in ploaie.” Mdea, clar: iubirea sincera este pleonasm…

Asta a fost povestioara mea scurta, se pot face translatari usoare cu oamenii din Geamana care au plecat, dar las pe fiecare sa simta ce crede si poate. Chiar nu se mai poate schimba nimic din ce s-a intamplat in trecut in Apuseni, ideea e ca exploatarea continua sa functioneze si nivelul stratului de steril creste in fiecare an. Habar nu am ce se va intampla dupa ce se va inchide exploatarea, dar e clar ca acolo va ramane pe veci o bomba ecologica, in ciuda unui peisaj mirific!

Am plecat de acolo cu un sentiment de tristete, de regret, m-am simtit invadat si complet pangarit de ceea ce poate sa faca omul naturii! Este halucinant de dureros si umilitor! Mi-am dus masina la spalat, mi-am facut un dus insa tot murdar continui sa ma simt, dupa ceea ce am vazut acolo!

Cred ca ar trebui sa mearga cat mai multa lume sa vada acel viol ecologic si sa realizeze spre ce ne indreptam, pentru un pumn de gologani si un numar limitat de locuri de munca, pe o durata scurta in timp.

Ultima imagine ce mi-a ramas in minte de acolo a fost capela sau bisericuta ridicata in compensare de cei de la exploatarea miniera, cu cateva cruci in curte si atat. Probabil viitorul acelei zone in scurt timp.

M-am intors in Bucovina mea draga, m-am dus la mine la Ciumarna si ma uitam seara, in zare, spre Giumalau, spre frumusetile naturii si din aceasta parte a tarii si, pentru cateva secunde, am privit in jos, spre vale.. si mi-am inchipuit ca-ntr-un cosmar, cum ar arata si aceasta zona inundata cu steril sau alte insertii toxice, in cazul in care ar descoperi cercetatorii de resurse naturale ceva interesant pentru ei. Cred ca va puteti si voi inchipui cum ar arata valea asta atat de frumoasa si linistita acum…

Nici nu vreau sa ma gandesc ce se va intampla si cu Rosia Montana, acolo unde, ma tem ca, in curand, se va da drumul exploatarii, in ciuda protestelor de tot felul. Sunt prea multe interese la mijloc, s-au cheltuit zeci de milioane de euro pana acum fara nici un rezultat concret pentru canadieni, iar exploatarea cu cianuri va face si din acea frumoasa zona o alta groapa toxica, din care doar unii profita, urmand sa plece imediat ce totul se va sfarsi… iar noi vom ramane cu deseurile…

Ca sa ma intorc la ale mele legate de umilinte si manipulari, ori ca o facem noi ca romani, ori ca o fac strainii, cu ajutorul nostru, tot acolo ramanem: neputinciosi in fata altora! Ar trebui macar sa invatam din greseli si sa fim putin mai isteti si mai responsabili de deciziile care se iau, prin proactivitate sau reactivitate, sa ne „jucam” mai bine rolul de bogati, dar cu buzunarele goale si mandri, dar fara viziune pe termen mediu si lung. Insa cine naiba sa ne reprezinte si sa ne sustina avantajele pe care le-am putea folosi in favoarea noastra? Retoric si atat. Constatator, sfatuitor si pilduitor, ca toti romanii, cam asta sunt. Dar sa mor de mai am putere sa mai fac ceva dupa ceea ce am vazut! Cel putin nu acum!

Dar sa o las mai moale cu ceea ce am vazut si sa trec spre ale mele muzici dark si underground. De fapt, sa amintesc ce a mai aparut nou si poate interesant.

Din capul locului mentionez noul EP al celor de la HEXVESSEL, „Iron Marsh”, care suna intr-un mare, mare fel, inclusiv acest cover-version:

http://www.youtube.com/watch?v=kvO4i91vU-A

MISHA MISHENKO vine din Rusia cu un album spectaculos, totul gravitand in jurul unui pian neoclassical unic:

http://fbits.bandcamp.com/album/str-kur-sem-spilar-me-vindi

SUMMONING s-au reintors cu un album mult, mult asteptat. Nu stiu ce sa zic, e bun si atat. Mi se pare parca mai plin de forta debutul clonelor de la CALADAN BROOD. Dar, una peste alta, cei doi austrieci au scos un album plin de arome epice, care sigur va rupe multe inimi. Pe mine nu m-a convins prea mult, poate si prin faptul ca nu au adus absolut nimic nou:

http://www.youtube.com/watch?v=G9XTxXEcqLU

DARK BUDDHA RISING a revenit cu un album extrem de incalcit, „Dakhmandal”, numai bun de ascultat in serile racoroase sau in momentele de izolare… CHAOSTAR a revenit cu un album foarte mediatizat de intreaga presa, ii vom vedea live la Ghost Festival in iulie si merita de experimentat. Personal mi s-a parut un album mult prea complex si teatral, poate prea bazat pe vocea feminina, care pe alocuri plictiseste. Sau nu am intrat in acel feeling, inca… MATT HOWDEN/SIEBEN a lansat de curand un proiect sub forma unui poem recitat si acompaniat pe fundal, sub numele de BARLEY TOP… O combinatie interesanta de Ambient cu Post Black Metal este albumul celor de la PROGENIA TERRESTRE PURA, scos la Avantgarde Music. Chiar mi-a placut auditia lui, desi nu mi s-a parut a dezvolta prea multa originalitate. Cam in acelasi scor ar putea fi incadrat si proiectul Black Doom ASOFY, destul de inspirat, totusi…. Destul de avangardist pare a fi si CARRIER FLUX, cu inflexiuni vocale ce-mi amintesc de VULTURE INDUSTRIES, pe un fundal Dark Atmospheric Black Metal ce capteaza interesul pe alocuri… MY DYING BRIDE revine cu un EP format din 4 piese, bine realizat dar nimic nou…. ILLUMINATI este un proiect autohton care a realizat un album Death Metal impresionant, in primul rand prin colaboararea cu printre cei mai mari in viata muzicieni din aceasta scena Death Metal din toata lumea, dar si prin tehnicitatea de care au dat dovada romanii nostri. Un album de colectie pentru fanii GORGUTS, CYNIC & co… DUNCAN EVANS a scos acum un EP ce suna destul de promitator:

http://www.youtube.com/watch?v=4cLvbRMtfbA

Ar mai fi de amintit proiectul celor de la DENOVALI, intitulat WITXES, o combinatie faina de Dark Jazz, Drone si Ambient, exprimat acum printr-o nota experimentala deosebita. In rest, nimic care sa ma dea pe spate, din ceea ce am primit.

Cat priveste piata de evenimente muzicale, e clar ca anul acesta bani sa fie, ca nici nu mai stii de unde sa alegi! Eu mi-as dori sa trec pe la Ghost, sa-l salut si sa-l incurajez pe Mihnea cu al lui festival, mai ales ca nu am lipsit de la nici o editie. Mai mult, in acest an as vrea sa vad cateva trupe care-mi sunt dragi si sa vad si piesa de teatru anuntata. Insa tot atunci este si Garana si mi-am tot promis sa stau si pe acolo macar o seara, o sa vad cum voi face. La festivalurile mari din Bucuresti nu voi ajunge in nici un caz, la Artmania la Sibiu nu am mai fost de cativa ani dar nici nu am cum sa ajung (personal nici nu ma incanta vreo trupa, dar ca atmosfera stiu ca e fainutza pe acolo). A aparut si un nou festival, in ultimul weekend din august, Rockstadt Extreme, tot la poalele cetatii Rasnov, care, atat prin line-up cat si ca pret se anunta a lua fata altor evenimente de gen. Va fi o vara fierbinte pentru organizatori, mai ales pentru cei ce inteleg intr-un mod pragmatic rostirea lui Pitagora: “Totul in Univers este muzica si matematica”. Poate ca matematica nu inseamna doar a numara bani sau bilete vandute! Asa ar fi frumos sa se intample!

DBE continua sa exploreze si alte teritorii, in principal prin interactivitate si, dupa o prima Agora la Bucuresti, a inceput sa prinda contur si o alta. Sa vedem ce se va intampla si la Cluj Napoca pe 23 mai, mai ales ca vom avea si o mica surpriza acolo. In functie de timpul pe care il voi avea disponibil, ma voi gandi sa beau o cana DBE cu orice o fi si prin alte orase din tara, sub umbrela Agora, dar nu mai promit nimic ca nu stiu ce voi reusi. Stiu insa ca acele persoane cu care ma intalnesc vin cu idei si sugestii interesante, uneori parca prea indraznete pentru aceasta editie. Dar toate sunt bineveninte si notate.

Am cristalizat deja cateva linii non-muzicale pentru DBE 5, astfel ca Andreea va fi prezenta la Agora din CJ cu o idee inspirata.

Daniela s-a oferit sa ne prezinte intr-un mod inedit cum vede ea Sarbatorile Pascale prin prisma DBE si a realizat o lucrare foarte frumoasa, urmand poate si altele:

Iar Alexandra ne-a schitat si ea ceva in acest sens, exploziv colorat, la fel cum isi va exprima ea lucrarile deloc cunoscute, inca, dar care au in spate un concept deosebit de interesant, despre care veti auzi mai multe nu peste mult timp.

Si ideile continua sa curga, in directii diverse si diferite… mai sunt 3 luni pana atunci, sa vedem cum se va finaliza aceasta editie de la Alba Iulia.

Cam atat am avut de spus acum. Nu stiu cand ne mai reintalnim pe aici, dar, daca vor fi motive, o voi face din nou. Am in cap un alt proiect pe care vroiam de ceva vreme sa-i dau o forma, sa vedem daca voi gasi si alte suflete care sa mi se alature. Poate ca se va intampla inainte, poate ca dupa DBE… dupa chef si pofta… cum or vrea stiti voi cine!

Toate frumoase va doresc!

Mai 2013

PS. Aruncati o geana pe ceea ce scrie si Simona Catrina, eu am citit cateva articole si imi place mult modul cum isi asterne ideile:

http://adevarul.ro/life-style/stil-de-viata/barbatul-patul-fatucii-fusta…