Calea mea

Salutari de octombrie!

Trece timpul asta de nu-ti vine sa crezi! Tocmai s-au facut 2 decenii de cand ma reapucasem de fumat, dupa o pauza de alti 7 ani. Eu, sa lupt cu al meu dedublat rautacios, am luat decizia sa ma las de fumat exact cand am intrat la facultate, imediat dupa armata, cam cand toti tinerii scapasera de parinti si devenisera jmecheri, cu tigara-n coltul gurii si cu vodka la purtator. Erau deja studenti, departe de casa, pregatiti de dezmat. Bine, aia mai norocosi si mai silitori au intrat din prima, facand TR (jumatate de an), eu, mai lepra si mai miserupist, am picat cand am dat la Textile (15 pe loc, dar ce gajici as fi avut daca as fi intrat acolo!!!), asa ca m-au cam luat astia cu arcanu’ si am intrat la trupe, unde armata era 1 an si 4 luni. Noroc cu revolutia ca au scurtat armata la un an, asa ca, imediat ce am terminat-o, le-am promis alor mei ca ma apuc serios de invatat si ca nu-i las in rusinea fata de vecinii de bloc, ale caror odrasle erau toate pe la diverse facultati. Iar eu, nimic nou, branza buna in burduf de caine si cam atat. Murea taica-meu de ciuda ca fiul lui cel mic nu e student, ca nu e un viitor intelectual. Si da, am dat de gustul banului si am fugit de la Reparatii Excavatoare, loc unde fusesem angajat pentru cateva zile inainte de armata (si asta cu pile), sa mearga vechimea, cica, pentru atunci cand ma intorc de sub arme… oricum, un job oribil, in care stateam uns cu vaselina ore intregi, sa dau la mana unui maistru nusce piese auto, dupa care dura o jumatate de ora sa ma curat pe unghii de negreala… si asta doar cu Tix, care ustura la greu. In fine. Mi-am spus ca nu-i de mine acolo, asa ca am fost dat afara cu litera I, dupa ce nu am mai venit, la acea vreme, pfff, mare rusine.

Si da, gustul banului a insemnat ca m-am facut taximetrist. Cca un an. Aia meserie! Bani la greu, o ardeam prin crasme seara de seara, imi cumparam cam ce muzica voiam, ca puteam, dar nu prea aveam de unde. Erau putini bisnitari care sa mearga periodic in Polonia si sa aduca drujbe muzicale, asa ca tot Piata Romana era driverul si locul de unde ma alimentam periodic. Plus toale, arogante ieftine raportate la vremurile de azi, dar semnificative in acele vremuri. Fumasem intreaga perioada a liceului, de la tigara de pauza din toaleta si pana la pachetele consumate la chindiile cu dezmat bahic de la zile de nastere sau bairamuri organizate pe-o geana. Mai erau si rockotecile de la Stefan, unde se baga Scorpions (piesele alea lente de adormit pe umarul colegei) si apoi dadeam din cap ca cei mai nonconformisti fosti pioneri, aproape UTC-isti, pe Van Hallen si Iron Maiden. Si iar la un Whitesnake, sa planga gagicile cat de frumoase erau baladele alea Rock.

Da, am luat decizia sa nu mai fumez ca era prea cool pentru toata lumea din jurul meu. Asa ca eu eu trebuia sa fiu altfel, plus ca nu mai vedeam un scop in sine sa fumez, dupa atatia ani de Carpati si Bucegi, acum fiind cu Kent-ul si BT-ul la purtator. Aveam deja tot ce voiam, eram major, fara restrictii, nu mai era triggerul provocarii. Toate betiile din facultate si apoi chefurile cu colegii de job au fost fara sa fumez. Cumva atipic pentru toti sa vada ca nu fumez, cand toata lumea o facea. Mai era cate un ratacit cuminte, nonfumator, tocilar, care lingea o bere o noapte intreaga si se imbata de la vaporii de alcool din paharele celorlalti. Dar daca mi-am propus sa nu mai fumez, nu mai simteam nevoia, de ce sa o mai fac? Era chiar o dovada clara ca il stapanesc pe piticul din creier, care tot timpul imi spunea cat de rahat sunt. Mare hater piticul ala, pe cuvant! Dar l-am dovedit, atunci…

Asta pana pe 6 octombrie, cand, bucuros ca ascultam noul EMPYRIUM, Songs Of Moors…, aflu de la maica-mea ca tata nu a ajuns acasa si ca are o presimtire de ceva rau. Am plecat cu ea la spital si acolo aflam ca da, e acolo, a fost izbit de o masina pe trecerea de pietoni si ca e inconstient, ca sansele sunt minime. Nu pot uita privirea lui, agonizanta si astazi pentru mine, care se uita la mine si la mama si nu stia cine suntem, nu ne recunostea. Si plangea, cumva, in starea lui de inconstienta si cu privirea fada, pierduta. Eram socat de faptul in sine, intrigat de neputinta mea, de timpul care trecea si nimeni nu facea nimic. S-a luat decizia sa fie transportat la Iasi, doar ca pe la Tg Frumos maica-mea devenise vaduva. Macar a fost in Salvare cu el, ca atat i-a mai ramas, ca ultima forma de consolare.

Mda, era 6 octombrie, in urma cu 20 ani, cand am plecat si eu spre Iasi, ca trebuiau facute formele de a fi adus in Suceava, nu vreti sa stiti ce nebunie. Si da, cand am iesit de la morga, nu am mai rezistat, piticul din creier mi-a zambit sarcastic si mi-a spus ca stia ca nu sunt in stare sa-mi tin legamantul, ca sunt un inconsecvent clasic, ca e doar problema de timp pana cand ma intorc la ale mele, ciudatele. Chiar nu-mi mai pasa, desi nu eram inconstient sau fara control. Doar ca lehamitea interioara m-a facut sa cedez iar. Asa ca am luat o tigara de la frate-miu si am fumat-o pe loc.

Ma consideram deja ieftin, fara verticalitate, cufundat in promiscuitate (fata de legamintele mele personale) si om in care nu-si poate pune cineva baza. Probabil ca se tragea din adolescenta, de pe vremea cand erau in clasa colegi seriosi, foarte buni la invatatura, de care se mandreau parintii lor… iar eu, mai cu locul doi, trei, dar nu in prima liga, de fiecare data. Mie personal mi se rupea, dar alor mei, din contra, sufereau, cred. Probabil ca si constructia militara plus regimul comunist forta concurenta de fatada si ipocrizia totala. Mai ales cand era vorba de oameni de la tara, simpli, ajunsi la oras, cu job-uri bune, respectabile, oferite de sistem, care simteau ca trebuie si ei sa intoarca favorul, prin a da tarii copii vanjosi, seriosi, capabili sa se integreze proletar-intelectual in societatea multicultural dezvoltata. Iar eu, foarte bun si staruitor doar la fotbal, dans, distractie, muzica, repere deloc apreciate de oamenii mari, de cei care depindea societatea… si viitorul meu, ca tot asa mi se spunea. Ma apasa ideea ca voi deveni mare, ca voi merge cu geanta in mana la serviciu, in fiecare dimineata, alaturi de toti ceilalti, pe care ii vedeam in diminetile alea racoroase, ei zgribulti de frig si somnorosi, eu senin, eventual mahmur, plecat de la o chindie spre casa, unde sa dorm, sa ma hodin dupa inca o noapte de pomina.

Astea cu maturizarea si cu responsabilitatea m-au speriat intotdeauna. Mi se pare ridicol sa nu vrei sa incerci sa fii ridicol, macar din cand in cand, atat cat iti permiti tu sa te prostesti voit. Poti deveni ridicol si cand te straduiesti sa nu fii, asa ca viata poate fi luata si mai relax, ca doar una e. Mi se pare plictisitor, chiar trist sa urmezi acele porunci scrise sau rostite, doar ca asa trebuie. Sa mananci nu cand ti se face foame, ci cand se face ora… sa te mariti ca asta e traditia si ca altfel ramai singura la batranete, desi ti-e atat de bine singura… sa faci copii nu ca vrei tu, ci ca asta e menirea si rostul tau in viata… sa zambesti fals intr-o discutie, ca asa fac toti, desi ti-ar veni sa-i spui vreo doua inchipuitului ala… sa te imbraci ca toti ceilalti, la o sindrofie sau orice alt eveniment, desi tu vrei sa mergi cu mana la slip… Evident ca, in cele din urma, te obisnuiesti, te complaci si traiesti si in aceasta forma de compromis fata de idealurile tale copilaresti, dar, cum am mai spus-o, respiri, nu traiesti. Una este cand nu ai incotro si trebuie sa urmezi regulile, alta e cand ai libertatea de a alege, dar tu, tocit deja de obisnuinta, sau poate de teama de a nu fi ridicol, te comporti ca toti pionii ascultatori din sistem. Rebeliunea sau haiducia pe care o adulam in adolescenta devine, incetul cu incetul, doar nebunia din tinerete, „ca am fost si eu Rocker vreo saptamana, o luna, un an-doi”. Insa accept ca nu exista doi indivizi la fel, deci putem fi diferiti, sa gandim altfel, atat timp cat nu ne incurcam, nu ne deranjam, ne respectam.

Scriam zilele trecute in Muzaholic ca romanul exceleaza ca individ, dar ramane corigent cand e vorba de colectivitate. Daca acea colectivitate inseamna turma, atunci e clar ca ne integram lejer in ea. Dar intr-un mod eronat. Nu ne plac varfurile, le discreditam, facem caterinca de codasi, eventual ii umilim, ne gasim subiecte de discutii doar din can-can ul banal, care nu ne face nici mai buni si nici mai destepti, care nu ne schimba viata si nici nu ne ajuta cu nimic, poate doar la sportul bagatului in seama. Barfitori si avizi din cale afara, judecam, interpretam si „canonizam” tot ceea ce nu e ca noi, sau la strugurii acri, care oricum se strica.

Coruptia asta, prezentata zilnic pe toate canalele media, devine un mod fals de gandire, de vorbire, de traire. Vrem sa credem ca putem fi ca altii, dar noi, in istoria noastra, am fost tot timpul altfel. Coruptia, tradarea si servilismul au fost tot timpul reperele comode ale romanului, pe care le-am dobandit din mosi-stramosi. Fara educatie civica nu ai cum sa te dezvolti, ca intreg, ca natie. Nu-mi vine sa cred cum am reusit noi acum o suta de ani sa ne unim! Ca am avut politicieni carismatici si cu viziune, ca asa s-au asezat lucrurile atunci, ca anumite imperii vecine erau prea ocupate cu ale lor si ne-au ignorat, habar n-am. Dar cat va dura si minunea asta? Nu avem bani de educatie, dar ne inarmam. La ce ne-o ajuta, chiar nu stiu. Inteleg ca n-avem incotro, dar hai macar sa admitem public ca o facem impotriva vointei noastre. Sau a nevoilor noastre. Ca vezi, na, facem parte din cateva aliante si e important sa jucam jocul lor. Oricat am vrea sa ne credem noi cu boase, nu suntem decat forme de colonii, plimbate de la unii la altii, din aia mari, dupa interese si dupa chef. Politica strutului devanseaza pana si capul plecat, pentru ca zgomotul sabiei oricum ne sperie. Fara lideri, fara atitudine, fara speranta, pragmatismul colectiv nu functioneaza, lasand loc tradarilor individuale, din functiile cheie.

Am plecat de la fumat si am ajuns la coruptie. Da, coruptia ucide, de asta nu mai pot fuma si eu un trabuc intr-un bar! Multa ipocrizie, dulce Romanie! Trec printr-o perioada tare dificila, cea mai grea de cand ma stiu, nu stiu cat va mai dura ea, dar stiu ca se va sfarsi, la un moment dat, intr-un fel sau altul. Probabil ca este o noua lectie de viata din care trebuie sa invat, ca este un obstacol pe care nu am cum sa-l ocolesc, asa ca va trebuie sa trec peste el. Ca va fi sau nu cu urmari, voi vedea. Se spune ca Sagetatorul este un optimist incurabil. Dar si ca dupa o anumita varsta, conteaza mai degraba ascendentul. Habar n-am cine si cum mai sunt. Stiu doar ca sunt intre lumi de ceva vreme. Stiu ce nu vreau, nu stiu ce vreau. Conteaza enorm cei dragi din jurul meu (ceea ce simt ei pt mine ma macina de nedescris), conteaza atitudinea, dar si colectivitatea, de care sunt responsabil cu voie, de nevoie. Nu e deloc confortabil, sa nu-i spun opresiv, insa cand ajungi sa realizezi ca nici trecutul si nici prezentul nu te face sa te simti cu sens, atunci te complaci sa stai in imponderabilitate. Responsabilitatea de care tot am fugit in toti acesti ani nu-mi permite acum sa joc solitar, sa ma reinventez si sa fac exact ceea ce as putea. Ca de placut e deja istorie. Uneori simtul de supravietuire dezvolta un pragmatism cinic, unde tradarea si oportunismul te face sa ignori valorile si reperele verticale spre care tindeai asimptotic pana atunci. Probabil ca egoismul ar fi o cale de salvare, dar nu e cazul meu. Sigur piticul din creier m-ar dobori total, facandu-ma astfel las sau tradator. Privit altfel, am cateva repere morale din istorie cre m-au inspirat ani buni, asa ca inca ma lupt cu piticul.

Retorica interioara este cruda, oricum piticul din creier deja castiga teren, ridicand la fileu o noua provocare, care, indiferent de ce decizie as lua, voi fi pe locul doi. Ciudat sentiment cand stii ca de peste 2 decenii ai tras si ai ajuns pe primul loc, ai creat un curent, o gandire, o forma de traire corecta, convenabila, confortabila pentru cat mai multi si, la un prim scurtcircuit major, nu stii daca trebuie schimbat cablul sau intreaga instalatie. Nu sunt chiar in stadiul in care sa inlocuiesc curentul electric cu lumanarea. Dar cine stie ce poate sa-ti mai ofere viata? Doomsterul ne spune ca viata este doar preludiul mortii. Hah. Si cate intrebari in acest sens puneam eu prin revista mea… Vremuri de odinioara.

Habar n-am ce am invocat fara sa stiu, dar poate ca voi afla candva, cu sau fara voia mea. Cred in destin dar si in hazard, cred ca nimic nu e intamplator dar stiu ca exista si momente favorabile in care poti corecta anumite directii, daca respecti pasii corecti.

Dar gata cu starea asta, probabil se trage de la gri-ul tomnatic. Cotidianul contiua sa vanda consumatorului orice are sau nu are sens, de la oua impozitate, dosare de imbarligaturi de toate felurile si pana la educatia de a fi paracios, de a-i spune celui bogat unde sunt avutiile patriei, care sunt hotii locali care trebuie inchisi sau tot felul de vinovatii ipocrite ca esti de o anumita orientare sexuala sau religioasa. Fiecare sa faca ce doreste si cum doreste, atat timp cat nu il deranjeaza sau invadeaza pe cel de langa el.

Sa trec si pe la subiecte ce au legatura cu muzicile alea underground, intunecoase sau intunecate, mai mult sau mai putin. Se intampla concerte de club interesante. Ei bine, am fost si eu sa-l sustin pe Raul in Flying, la norvegienii de la SHINING. Nu am stat prea mult, dar mi-a fost suficient sa ma conving ca nu port dorul acestor evenimente, chiar daca atmosfera a fost faina, intima, toti cei de acolo s-au simtit ok. Cred ca ma intereseaza sa vad o trupa intr-o locatie indoor care sa aiba altceva de prezentat, un fel de poveste tipica sau atipica, dar care sa-ti impregneze in minte o aroma specifica, cu ampenta efectiva a locatiei, nu doar un simplu club. Este adevarat ca Flying arata ok ca standard, dar tot o bomba subterana poate deveni in caz de vreo nebuneala. Am fost si in Form Space, locul este mult mai mare, mai aerisit, dar mi s-a parut total depersonalizat. Si nu mi-a placut acustica in niciuna din cele 2 locatii clujene. Insa fata de alte vremuri, exista acum locuri decente unde poti vedea un concert cu o trupa underground in bune conditii. Si mai vin o gramada de concerte faine, care mai de care, inclusiv vreo 3-4 festivaluri indoor, ca sa aveti pe ce da banii. Nu vad sa ma duc la vreunul din ele, ca nu am de ce, dar cine stie ce se va intampla. As prefera ca un concert sa aiba si o poveste de calatorie in spate, de asta macar accesul in anumite locatii, in care nu am mai fost, ar putea suna ca o tentatie. Evident, doar daca as vrea sa vad o anumita trupa.

Apreciez mult ca avem evenimente personalizate pe stiluri muzicale, care pot da o anumita identitate, care pot aduna omuleti ce asculta aceleasi sonoritati. Dar eu intotdeauna am vrut altceva, atunci cand nu exista, poate de aceea privesc cumva in avans si de neinteles pentru multi. De exemplu, sa ma apuc acum sa povestesc de noul album KATLA, cand eu vorbeam de el acum 2 luni, pare a fi expirat, cel putin pentru mine. E fain cand iei caimacul, dar ramai solitar cand stii ca bucuria e singulara. Asta e, mi-am asumat acest drum de mai bine de 2 decenii si jumatate, stiu la sa ma astept si la ce nu merita sa nu ma astept. Fiecare cu fazarea proprie. Bine ca exista! Pe de alta parte, daca va fi sa vina alte idei, nu neaparat de avangarda, dar atipice si fara a putea fi comparate, atunci se va mai intampla ceva, undeva, candva, cumva. Pana atunci, sa ne bucuram de ceea ce exista, poate ca ne va inspira si spre altceva, la un moment dat.

31 Motors continua sa functioneze pana cand vom termina lucrul la noul proiect, plus ca autorizari si alte birocratii ieftine pot decala startul efectiv. Am ales numele, avem logo-ul, amenajarile sunt mai mult de 50 la suta gata, mai sunt multe de facut, pas cu pas le-om finaliza.

In HASH a venit toamna, asa ca mai bag cate o auditie cu noutati, cum am si eu disponibilitate. Dar sus, in Loft. De exemplu, luni seara, pe 9 octombrie, iar la treaba, pentru cateva ore. Marti urmeaza si o degustare de vinuri, sper sa prezinte interes, adica sa ne strangem cativa, mai ales ca Vasile e cel ce a pus in practica ideea noastra, desprinsa din atate betii nocturne, cu muzici faine. Plus serile de joi cu tematica muzicala certa, care poate scoate din cotidian pe cel ce vrea sa nu stea acasa si sa se simta bine, intr-o mica oaza de omuleti din filme cumva asemanatoare. Retetele de bauturi sunt respectate si tinem la calitatea lor, nu am marit preturile de peste un an, iar cei 2 barmani, Tobi si Gerald, chiar isi fac treaba foarte bine. Ar face si mai mult, daca ar fi mai multi clienti. Luiza a acceptat un nou membru in echipa, alaturi de Roxi, sa speram ca Anastasia va gasi cu rost si ii va placea ceea ce are de facut la noi!

Cu MUZAHOLICUL incercam sa nu ne predam, tocmai am scris cateva cuvinte acolo, m-as bucura sa continue frumos, cu sau fara ajutorul meu. Acum depinde de Daiana, in mod special, dar si de Ana Maria, de Miluta si de toti cei ce vor considera ca pot si vor sa puna umarul. Sau de cum va fi sa fie, ca nu exista conditionari si nici presiune . „E obligatoriu sa nu fie nimic obligatoriu”.

Ca noi aparitii, AMENRA m-a spart! Nu ma asteptam sa-mi placa insertiile vocale Hardcore in halul asta, insa imbinarea lor cu faze Post Metal, cu Down Tempo, fara clasicul Sludge, dar si vocile clean m-au cucerit total! Probabil cel mai bun album pe care l-a ascultat in ultima vreme, desi Experimentalul si Noise-ul a la NEUROSIS cam lipseste aici.

Din Noua Zeelanda vine proiectul SPOOK THE HORSES, un fel de Atmospheric Metal extraordinar de bine conceput. Are faze de Post Metal, de Experimental, de Slow tempo, de elemente Bohren…, de Killimanjaro…, de Mogwai, de DALE COOPER… sau de CULT OF LUNA, totul suna pe cat de modern, pe atat de calm, de linistit, dar inteligent armonizat. Din cand in cand mai apare cate o voce, care nu distrage atentia, ci mai degraba completeaza un gol pe care nici nu credeai pana atunci ca exista. Mi se pare un album spectaculos, e in top preferinte pe anul asta.

YLVA baga mai mult pe Sludge/Hardcoe/Post Metal, ceea ce suna bine, dar fata de albumele de mai sus, acesta paleste. Dar o auditie cu rabdare merita. Exact ca LO!, care poate trezi interes, mai ales ca saptamana viitoare ii vom putea vedea live la Cluj Napoca si Bucuresti.

Am scris despre noul album Diary Of Dreams in MUZAHOLIC, la fel ca noul album BLOODWAY, care suprinde prin originalitate, fiind greu de incadrat sau de descris.

LUSTRE vine cu o noua poveste, la fel de ambientala ca in trecut, poate nu cu aceeasi forta de perceptie, dar care nu poate fi trecuta cu vederea. Baldo a scris despre ea cateva cuvinte in MUZAHOLIC, nu stiu cat de detaliata a fost, dar ajuta la conturarea unei prime impresii.

BELL WITCH este cu adevarat interesant. Doom Metal-ul american loveste pretios cu acest nou album, sigur va rupe inimi si va baga in transa pe multi din cei ce partea ritualica continua sa conteze.

Am incercat sa dau o sansa noului NE OBLIVISCARIS, nu am reusit sa inteleg ce e cu ghiveciul asta muzical, un amestec de stiluri care da o nota epica, dar nimic altceva serios pentru un cunoscator. Probabil ca live da bine, dar pe mine ma lasa complet rece varianta de studio. Viori, voci, amalgam de influente, nu stiu, nu e pe felia mea. Stiu ca sunt pe val, stiu ca reusesc sa umple sali, bravo lor, treaba lor.

SARKE vin cu o abordare interesanta, asta ca sunt norvegieni si pentru ca ale lor colaborari aduna muzicieni ce au scris istorie in Black Metal. Sunt putin interesanti si cam atat.

Prefer insa sa insist pe DER BLUTHARSCH, al carui Psyhedelic ma transpune intr-o lume ideatica, singulara, de altfel, dar care imi starneste o emotie faina. Exact ca la DBE, unde cred ca am fost printre putinii care i-am apreciat. Si da, nu trag pe nas, nu ma las hipnotizat, desi unii ar spune ca ar merita. Poate in viata urmatoare!

HAIVE vine cu un album Melodic Metal de toata frumusetea, unde doar vocea pare sa sufere. Ca e mult din AMORPHIS sau din INSOMNIUM, asta nu mai conteaza. Totul suna antrenant, ritmat, placut, numai bun de dat din cap live.

JESS AND THE ANCIENT ONES apasa pe pedala Flower Power, noul abum fiind o reala placere pentru auditie. Mi-au placut live, mi-au placut oamenii, totul e sa fii din acelasi film.

Mi-a fost dor de Dark Ambient iar noul album SVARTSINN, dupa o pauza de 8 ani, mi-a aratat ca acest stil inca merita a fi promovat. Chiar m-a intors in timp, de pe vremea CMI sau primelor 2 editii DBE.

Evident ca exista multe albume faine, pe care le-am ratat, dar poate voi avea timp sa recuperez. Sau poate nu. Am scris acest Editorial probabil ca o timida eliberare, habar n-am daca mi-a ajutat sau nu, dar daca pentru voi a contat, inseamna ca si pentru mine. Nu e nimic apocaliptic, e doar o stare de fapt.

Sa ne vedem cand o fi, unde o fi, cum o fi!

Cu drag,

Doru

07.10.2017