Punct terminus…
Cand am aflat ca Dead Can Dance s-a reunit, mi-am spus ca doar daca mor sau mi se intampla ceva naspa nu voi ajunge… Si am vrut intai sa decid unde voi merge, pentru ca, in orice forma de a trai trairea, preludiul face parte din ritual… Asa ca am confruntat datele, orasele si locatiile unde va canta trupa, pentru a alege ceva „poetic”, ceva care sa se incadreze cu asteptarile imense pe care mi le creasem deja. Era vorba de trupa vietii mele (suna cam patetic dar na), o trupa pe care o respir de peste 20 de ani continuu, a carei muzica nu lipseste din masina mea, din playlistul meu, din visele mele.
Si, pana cand sa ma hotarasc unde ce si cum, aflu ca in anumite locatii era deja sold-out. Vorbesc cu prietenul meu Alex care imi spune ca merge si el alaturi de alti dragi prieteni din Timisoara la Budapesta. Ii spun sa-mi ia si mie 2 bilete si ca voi fi si eu acolo. Nu-mi prea suradea mie ideea cu acea sala fada de concerte din Budapesta, dar, cum biletele se vindeau foarte rapid, deja devenisem in criza de timp psihica. As fi vrut biletele in primul rand, ca sa le savurez trupetilor magia, sa le fur din savoarea care mi-a furat existenta muzicala… sa-i vad in toata splendoarea lor…
Din pacate pentru mine, Alex nu a gasit decat in randul F. O alegere complet aiurea, caci randurile erau plate, iar distanta mi s-a parut imensa. Dar voi reveni.
Nu am fost foarte incantat de ultimul album al lor, „Anastasis”, desi toata lumea mi-a povestit la superlativ. Dar poate ca asa sunt eu, defect. Nu-mi este suficient doar sa stiu ce ascult, pentru a spune ca e superb, chiar daca trupa in discutie este un mit pentru mine, sau chiar prieteni dragi. Sunt de principiul ca daca nu te reinventezi in fiecare clipa, daca nu creezi in fiecare moment o noua si frumoasa poveste/poezie, mai devreme sau mai tarziu totul se va dilua, se va transforma intr-o rutina clasica, din care doar respectul si poate compasiunea ar ramane ca repere functionale. Este, daca vreti, o alta exprimare a conceptului de Lovemark, despre care am scris aici:
De ce nu mi-a placut la nebunie ultimul album DCD? Pentru ca nu am simtit in el armonia functionala intre cele 2 spirite, Lisa si Brendan… nu am simtit acel zambet sincer, acea impletire sau suprapunere de voci cu care eram obisnuit din albumele radiante din trecut! Piesele sunt spectaculoase, in felul lor, cam fiecare cu propriile reflectoare… si, atat Lisa cat si Brendan, de la „Kiko” si pana la „Opium” sau „Amnesia”, ne arata ca sunt doua voci unice in galaxia asta, dar, separate. Fragilitatea si EMOTIA totala am trait-o doar pe The Return of She King, si asta mi-a dat speranta LOVEMARK-ului.
Sub aceste auspicii, am plecat spre Budapesta, la concertul vietii mele. M-am intalnit cu un prieten drag mie, pe care nu l-am vazut de o gramada de timp, dar care mi-a spus: „Nu mi te-am putut inchipui fara a fi la DCD. Daca MONO l-am ratat, eram convins ca aici ne vom intalni.” Si da, asa s-a intamplat. Acum nu-mi ramane decat sa aduc din nou MONO in Romania, sa fiu sigur ca nu-l va mai rata Marian al meu, un prieten de o frumusete interioara aparte.
Am ajuns in Budapesta pe la pranz, m-am cazat si apoi am iesit la plimbare prin oras…
Ne-am dat o tura cu un Rolls-Royce decapotabil, sa ne simtim austro-ungari (de fapt Badea Cartan si cu Burebista faceau sight-seeing), lumea intoarcea capul dupa noi (ma rog, dupa masina noastra), ne faceau cu mana, zambeau, radeau… Foarte fain sentiment, m-am convins ca Budapesta este cu ani lumina in fata Bucurestiului, in primul rand prin faptul ca e plin de turisti, e plin de zambete, e plin de viata… si foarte politicos… Si am vazut stradute pline cu suveniruri, cu barulete si terase discrete, nu aglomerate pe 200 mp, unde lumea traia si respira povestea in propriul fel, decent, discret si probabil impacata cu momentul.
Seara, am ajuns la sala cu pricina… Deja vraja de la pranz, dominata de EMOTIA concertului ce urma sa vina, incepea sa paleasca… Un fel de Polivalenta, unde lumea parca mergea la meci sau mai stiu eu ce concert cu Iron Maiden (trupa mea preferata de Heavy Metal).
Am reparat usor totusi in ce sector avem biletele, insa Alex imi spune ca ar fi bine sa mergem la standul de merchandise, sa ne cumparam inainte ce vrem, ca nu se stie dupa. Intelept baiatul asta, stie el ce stie… dar am ramas masca sa vad cat de greu se miscau cei de la stand, avand astfel timp sa ne spargem in figuri cu remarci intre noi acide, asa ca romanii constatatori si sfatuitori. Mi s-a parut jalnic sa stau la coada jumatate de ora sa-mi cumpar un tricou si un CD. Plus faptul ca erau doar doua standuri pentru cele cateva mii de persoane prezente. Logistic puteau sa se desfasoare mult mai bine, mai ales ca nici pretul la bilet nu era unul ieftin… Nu ma refer la faptul ca nu isi merita concertul banii, dar, daca platesti 56 eur, te astepti sa primesti putin mai mult decat o simpla sansa de a sta la o coada interminabila.
Deja ceva se stricase in creierul meu… Era deja mult prea mult. Eram convins ca nu voi putea in acea seara sa simt la maximum acel puls spiritual pe care toata lumea venita acolo si-l dorea. Poate ca o sala de teatru, un amfiteatru, o locatie cu mai multa poezie ar fi reusit sa picteze altfel preludiul unei trairi ce urma sa se intample. Trairea se transformase intr-un eveniment iar amprentele proximitatii pareau a fi ancorele intre care se petrecea totul.
Sala, imensa! Doar ceva mai mult de jumatate din ea era plina…arata cam trist, asa, dar na! Mi-a creat o stare de depersonalizare maxima! De pe randul F, unde stateam eu, perpendicular cu scena, vedeam totul si parca nu vedeam nimic. Mi-era mai lesne sa privesc in cele doua monitoare dispuse in laterale, ca se vedea mai mare si mai clar.
Si au inceput sa cante. Se simtea incarcatura emotionala a publicului, care, pe tot parcursul concertului, a fost extraordinar! Vocile celor doi au sunt dumnezeieste, nu avea cum sa nu ti se faca pielea de de gaina sau sa nu ti se prelinga o lacrima ascunsa pe fata!
Nu vreau sa vorbesc despre ce piese au cantat, le gasiti descrise corect aici:
http://www.citadinul.ro/2012/10/dead-can-dance-i-love-you-live-papp-arena-17-10-2012/
De fapt, cele doua voci au fost flacara lumanarii din acea incapere. Lumea venise sa-i vada pe Lisa si Brendan, pentru ca ei sunt flacara DCD. Si, daca te uiti la ei, este exact cum te uiti cum se aprinde o lumanare in intuneric.. si esti extaziat, fermecat, rapit de intreaga lumina… insa, pe de alta parte, poate sa te orbeasca si sa nu vezi, de fapt, ce chipuri/suflete mai salasluiau in acea incapere. Ca, totusi, era un concert DCD, nu Lisa si Brendan plus cativa muzicanti. Poate ca pentru lumea din sala diferentele astea au fost nesesizabile sau lipsite de importanta. Ma bucur pentru bucuria lor.
Eu nu am vazut/simtit o simbioza, o armonie, o trupa care sa rezoneze intru totul pe scena… Mi-ar fi placut sa vad zambete intre Lisa si Brendan, sa vad o fericire, o bucurie si o intensitate maxima… si, de ce nu, chiar o imbratisare!
Am vazut doar o cantare emotionanta, nu stiu cat a fost autosugestionata, unde, pe anumite piese, mai ales pe anumite parti instrumentale, vedeam 2-3 persoane care simulau pe clape diverse sunete, totul mergand pe negativ. Plus anumite delay-uri pe tobe si percutii, care sunau cam stingher urechilor mele. Sunetul instrumentelor exotice sunau perfect, pentru ca erau pe negative… si atunci se vedea acea umbra sintetica, artificial, poate chiar modernista…
Brendan si Lisa au cantat ireprosabil, atat ca voci cat si ca instrumente… dar doar atat… poate ca si oboseala turneului si-a spus cuvantul, poate ca nici nu s-au cauterizat inca ranile de acum zece ani… chiar nu stiu! Dar ceea ce am simtit pe parcursul concertului mi s-a confirmat la finalul celui de-al doilea bis, cand Brendan a tasnit nervos in backstage, sub privirile contrariate ale celor de pe scena. Nu stiu cata lume a vazut acest lucru, dar pe mine nu m-a surprins deloc ceea ce se intamplase. Nu stiu de ce, caci toata sala era in extaz, trupetii salutau publicul respectuos…
Cam pe la toate concertele din turneu DCD au avut 2 bisuri, din cate stiu. Acum, dupa aceasta plecare subita a lui Brendan, a urmat un al treilea bis, unde doar Lisa si cu tipul de la keyboard s-au reintors pentru un ultim cantec (pe care l-a mai cantat in alte bis-uri), incheiat cu un suav „I love you”, rostit de Lisa, gest care a socat intreaga sala. Lacrimi, contemplari, aplauze, ovationari… a fost un moment intim si, probabil, unic!
Nu stiu daca prin asta a vrut Lisa sa faca uitat momentul de dinainte, dar stiu ca, doar privit din alt punct de vedere, mi s-a parut usor deplasat gestul. De ce? Pentru ca am venit sa vad DCD live, nu un concert Lisa Gerrard. Iar acel „I love you” suna cam nepotrivit, cam posesiv si egoist. Poate ca un „We love you” ar fi sunat altfel? Habar n-am. Spun ce simt, cum si ea a spus ce a simtit…
Asadar, am fost si la DEAD CAN DANCE. Am plecat confuzat tare: incantat ca i-am vazut live, usor trist ca ceva parca nu functioneaza inca cum trebuie. Dar probabil ca in urmatorul turneu lucrurile vor functiona mai bine, poate ca ii vom vedea si in Romania si atunci toate aceste carcoteli subiective sa devina istorie… pentru mine, caci nu cred ca pentru altii au fost atat de vizibile… sau ma rog, poate ca au fost dar au trecut mult mai usor peste ele.
Dupa Budapesta, am stat o noapte si in Timisoara. Acolo, i-am vazut pe cei de le DORDEDUH extrem de fericiti ca publicul a venit in numar mare si i-a primit cu mare caldura. Si SUNSET IN THE 12TH HOUSE au fost apreciati peste masura de cei prezenti, ceea ce m-a bucurat nespus.
Insa, pentru mine, NOMEGA a fost surpriza serii, timisorenii m-au dat pe spate, la propriu si la figurat! Un Psych Trance Stoner Rock incredibil!
Si uite asa s-au mai consumat cateva zile din viata, cu bucurii multe si diferite. Urmeaza ca in weekendul ce sta sa vina sa descopar live o alta exprimare muzicala/artistica, care, daca ma va captiva, s-ar putea sa o vedem la DBE… Iar zboruri cu avionul, iar stat prin aeroporturi… pffff, ce iubesc eu cel mai mult… asta e!
Ne revedem la Halloween Party, pe 31 oct, in Bucuresti.
21 octombrie, 2012