Non-cronica concertului Rome
Iubesc sentimentul acela de nazuinta si exaltare care apare cu cateva ore inainte sa inceapa. Interiorul se cutremura si se infioara, mai intai pe nesimtite – dar imediat devine apasator. Devii avid. Sa atingi notele. Sa gusti muzica in intregimea tonurilor muzicale. Au gust de prajitura dulce-dulce de lamaie. Suferi de sinestezie (!?) si nu-ti pasa.
Apoi, simti nevoia sa fii acolo, impreuna cu fetele. Sa respiri. Ceea ce emana. Unitate.
Nu conteaza ca ultima experienta a fost diluata in sute de pahare de apa. De data asta o sa fie altfel. O simt. Si a fost.
Vin. Zambesc usor si incep. Timpul se rupe in bucati. Imi place cand muzica imi opreste gandurile. De obicei, cand ascult o piesa, mintea este acaparata de mii de imagini care compun un fel de film. Dar cateodata muzica inghite eul creat de celule si atunci ele inceteaza sa mai vorbeasca. Asculta. Fricoaso!
Conteaza ce piese au cantat? Pentru mine a fost doar una. Piesele speciale nu au niciodata un sfarsit si un inceput, caci formeaza un soi de spirala in jurul unei emotii sau un a unei note si nu se opresc. Imi pare ca aud un gand in aer: „De ce suntem aici?” Cumva, parca am raspunsul la intrebare. Ca muzica sa continue. Ca sa-i insuflam viata, de fiecare data cand se opreste si se indoieste. Ca sa o atingem. Pentru ca bratele sa ni se transforme in muzica.
Apropierea este acum de nesuportat. Inlantuire stransa. Lipsesc contururile. Ma pomenesc ca mai sorb din sticla odata. Si am ajuns. Taci! Tremura, daca vrei, dar nu transforma asta intr-un pacat. Aduna bucatile imprastiate. Construieste totul pe care l-ai imaginat de atatea ori. Apoi poti sa zambesti, pentru o secunda. Inchide-ti ochii, inchide-ti eul, ofera-te urmatorului.
Si atunci cand s-a terminat, nu dispera. Continua sa tii ochii inchisi, caci ei sunt poarta. Taraste-te. Tine-ti capul pe spate. Tine-l aproape. Ceilalti au nevoie de el, sau altfel ar fi pierduti. Vrei sa te pierzi de ei? Vrei sa fii singur? Cat de sacru este momentul cand multe fragmente singuratice construiesc impreuna o singuratate mai mare. Pusnicia nu este un blestem.
A doua zi, traieste cu chinuiala amara. Ataseaza-te de micutele bucatele de prajitura dulce-dulce de lamaie care ti-au mai ramas si iti vor ajunge. Iti vor ajunge sa intelegi consistenta apropierii. Vor fi de-ajuns sa dea un sens abandonului de beatitudine. Indeajuns ca sa te furisezi in secret, pana cand nu mai raman decat cateva ore….si incepe din nou. Fericire!
Am doar un regret…
there will always be guilt in purity/despair…
Senile Yakuza