Copilul din noi…

Nu ai cum sa cunosti un om chiar daca ai trait o viata alaturi de el… il poti simti, anticipa, manipula, dirija, conduce, forta, constringe, dar niciodata sa-l cunosti. Oricat de mult ai crede ca poti sa o faci! De ce? Pentru ca omul se transforma in fiecare clipa, dependent sau independent de el. Avem insa cu totii ceva in comun, imposibil de manevrat: bucuria de a te simti copil, indiferent de varsta.

Ma stiti de acum (de prin randurile mele sau din viata asta, heh) cum sunt: sucit, capricios, incapatanat, volatil, versatil, ma plictisesc repede, caut chestii noi, imi place inovatia, apreciez faptuirile bune de orice fel (chiar daca unele nu sunt neaparat calitative), deschid oricand o usa pentru ca stiu ca pot gasi ceva interesant dupa ea… chiar daca, de multe ori, ma chinui sa decupez dintr-un zid masiv si gros o usa imaginara prin care sa trec pe partea cealalta… si dupa ce am reusit sa fac asta, caut alte ziduri sau alte motivatii de a descoperi ceva… in limbaj corporatist, asta se numeste provocare. In limbaj simplu, asta inseamna ca traiesc… cu angoase, frustrari, dorinte, impliniri, bucurii, satisfactii. Imi plac la nebunie inceputurile, preludiile… dar ma omoara mentenanta, continuitatea, planificarea (zodia e de vina, nu eu, clar!). Nu m-am regasit niciodata in asa ceva si mi se par al naibii de plictisitoare, de rutinate, de comune, fara sclipire. Anii m-au invatat insa ca trebuie sa respect ceea ce nu pot fi, chiar daca privesc de sus sau de jos in sus… Am exemple dragi mie care s-au tinut de capul meu sa fac chestii pe care le consideram fara sens la un moment dat, doar ca asa se cadea sa procedez. Chiar daca m-am ancorat sau m-am lansat ancorat in stabilimente create de sistem sau de persoane ce-mi doreau binele, mi-am spus ca astia sunt pasii pe care trebuie sa-i urmez, desi faceam totul cumva teatral sau din foarte putina convingere. Si uite asa, zi de zi, clipa de clipa, am inceput sa consider ca mor cate putin, ca am inceput sa rup din mine si din bucuriile mele pentru a multumi pe altii, pentru a ma integra si pentru a-mi face un rost pe lumea asta… dar eu, de fapt, vroiam doar sa ma joc continuu, in nestire, non-stop… cu prietenii mei, cu jucariile mele (sau ale altora), cu necunoscuti pe care sa-i transform in prietenii mei sau macar sa le devin prieten… doream doar sa fiu liber, neinfluentat de mediu si nelimitat de nimic, sa pot sta toata viata doar sa ma joc… Fazele cu responsabilitatea si “las’ ca ai sa vezi cand vei creste mare” au fost tot timpul cosmaruri pentru mine iar spusele alor mei sunau mai mult (in capul meu, desigur) ca amenintari, decat fapte in sine.

Timpul a trecut, ma uit in jurul meu si vad o lume pestrita, de la cei ce nu au vrut sa rupa din ei prea mult pana la cei care s-au lepadat complet de ei, in interesul sau de dragul altora. Ca o fi bine, ca o fi rau, e clar ca nimic nu mai poate fi pur in lumea in care traim… desi, idealist fara limite in trecut, consideram ca eu voi schimba lumea, voi muta muntii, voi face omenirea mai buna, intai prin razboaie agresive dar necesare (purificare), mai tarziu prin toleranta, impacare si pace totala. Habar nu am unde sunt acum, caci mi se ridica sangele in cap cand vad o gramada de minciuni si nereguli ce se intampla la tot pasul… insa nici sa urmez calea violentei sau corectiei nu mi se pare a fi calea inteleapta… dar, daca si sub ochii mei se petrec astea, nu pot sta in contemplare, in expectativa, sperand sau incantand ca lumea sa devina mai buna iar oamenii mai plini de respect, de iubire.

Probabil ca simtul dreptatii interioare nu a fost niciodata alterat in copilul din mine, acel copil pentru care singurul sistem de valori exista si gravita in jurul unei singure actiuni: a se juca liber.
Inclinam sa cred (ani buni) ca in fiecare din noi continua sa existe acel copil idealist, care, prin ochii lui, vede lumea mai buna, mai curata, mai libera! Acel copil care nu capituleaza, nu renunta, nu se lasa! Dupa atatea si atatea nedreptati ce se intampla continuu, am inceput sa am indoieli, chiar sa cred ca acel copil din noi a disparut, ca am devenit maturi fara sa ne bucuram de copilarie (cea din capul nostru), ca suntem complet indiferenti, egoisti, obsedati de putere, de supravietuire prin orice mijloc. Dupa ce mi-am interogat intens ego-ul exacerbat si nu am gasit un raspuns care sa ma faca sa privesc faptuirile neconditionat, m-am lasat purtat de plecaciunile dogmelor religioase, am trecut chiar si prin misticul ecourilor ezoterice, am cautat sa-mi raspund la diferite intrebari existentiale prin diferite faze ale vietii, de la cele civilizate, acceptate si asezate pana la cele exotice, extreme, ciudate. Probabil ca o voi face in continuare, daca tot declar ca vreau sa traiesc. Pana acum cautam insa raspunsuri fara a fi impacat cu mine. In ultima vreme pare-se ca anumite instantanee din obsesiile mele au disparut, am inceput sa privesc cam totul cu alti ochi, usor mai detasat… sau cel putin asa imi place mie sa cred (stiu, folosesc expresia asta cam tot timpul, de la egocentrism mi se trage… dar scap eu si de el, la un moment dat). Mi-am spus ca varsta, responsabilitatile, grijile, persoanele ce depind (intr-un fel sau altul) de ceea ce sunt sau ma reprezinta, m-au transformat intr-o persoana parca mai echilibrata, mai rationala, cu un simt pragmatic vital pentru a fi un castigator, nu doar un supravietuitor impacat cu soarta.
Imi place sa ma joc si consider ca joaca este un sport liber, fara consecinte, fara obligatii, fara responsabilitati. A fi copil este o forma eleganta de alintare si de toleranta (adica de a fi tolerat de cei mari, tantelea alea si nenea aia maturi si responsabili).

Cand am primit misiunea de la Mos Craciun, am zambit si am spus iarasi ca a te juca e natural, normal si haios. Si totul a fost hazliu pana astazi, cand fratele meu mi-a adus de la posta cateva scrisori pentru Mos Craciun. Recunosc ca am trait o emotie unica, de mult timp respirata dar parca uitata sau amortita.
Am redevenit copil instantaneu sau copilul din mine si-a iesit din matca, aratandu-mi (pentru a cata oara), ca nimic din ceea ce incerc sa devin, sau sa ma transform, nu are legatura cu sensul trairii… unicitatea emotiei pure a gravitat si continua sa graviteze in jurul bucuriei de a fi copil, de a fi liber, de a fi bun, cu gura pana la urechi si conectat la singura lume reala: Tara Minunilor!
Mos Craciun mi-a multumit pentru faptul ca am reusit sa-mi indeplinesc misiunea cu succes si mi-a si citit cateva randuri din diferite scrisori, prin care mi-a dat de inteles ca aceasta cale, de a crede in el, este ireversibila… si chiar in momentele in care grijile, lehamitea sau lipsa de dispozitie ma vor indeparta de credinta in Mos Craciun, sa-mi ascult copilul din mine, pentru ca el e sincer, vesel si oricand pus pe fapte bune.
Am facut imediat o translatare la muzica si la spiritul asta de a fi muzicios (un cuvant inventat de mine acum ceva ani si care deriva din religios, doar ca religia mea e muzica) si totul mi s-a parut integrat perfect… ca idee, dar ca si vibratie. Pentru cateva secunde m-am simtit iar liber, fara eternul sentiment ca sunt sclavul propriilor mei idei sau faptuiri/evenimente… pfff, fain feeling, sincer!
Cu siguranta ca un analist sau fizician mi-ar explica cu lux de detalii logice ca totul este o consecinta a principiului doi (actiune-reactiune) si ca am rezonat frumos cand am vazut ca la stimulii mei aruncati cu disperare in neant, energiile au aliniat astrele si cateva lacrimi prelinse pe ascuns acum ceva vreme, disipate apoi prin evaporare ireversibila, au luat acum o noua forma si s-au intors in circuit. Licarirea acestei sperante mi-a redat convingerea ca traiesc, ca sunt viu, ca misiunea mea este indeplinita atunci cand bucuria celor din jurul meu copleseste egoismul bucuriei mele incipiente. Mda, se poate spune ca este o forma de optimism incurabil. Sau o obsesie statuta pe care mi-o alint continuu si nu vreau sa vad paradigma imposibila din care nu am capacitatea sa ies… Timpul nu mi-a fost pana acum doar aliat si niciodata dusman… tot el imi va arata cum voi proceda, in timp.
Mosu m-a rugat sa postez aceasta fotografie, sa vada toti copiii din aceasta lume ca scrisorile exista, ca lumea continua sa creada in minuni, in fapte bune, in fumuseti neconditionate… Sunt convins ca el a intrat deja prin hornurile inimilor voastre si a lasat cadourile asteptate si neasteptate de voi si de cei dragi voua. Si daca nu chiar toate cadourile, e timp si pentru la anul, cand vom fi, probabil, ceva mai cuminti si mai ascultatori.

Pentru mine a fost o onoare sa colectez aceste scrisori si m-as bucura ca toti cei ce au scris pe adresa Kogaionon sa accepte invitatia mea sincera de a participa la KruNatura, in calitate de “scribi”. As vrea sa cred ca O Iesire In Natura ar putea fi experienta inspirata prin care sa celebram impreuna sfarsitul primaverii, la un foc de tabara si, cu voia dumneavoastra, poate o recitire in gand sau chiar publica a acestor inocente dar frumoase randuri scrise de mana, la ceas de decembrie. Un copil va scrie tot timpul despre el si despre ceea ce isi doreste el. Cel putin asa stiam eu. Si de fapt, asta tot fac eu de ani de zile, probabil ca un mitoman incurabil, nereusind sa vad in oglinda pe altcineva decat pe mine… Si n-aveti idee cate critici mi-am luat pe cocoasa, de la persoane dragi mie, pe care le salut si aici si le asigur ca scriu si fac ceea ce simt, chiar daca sufoca personalitatea asta a mea, uofff
. Scrisoarea catre Mosu scrisa de baiatul meu (pe care am gasit-o sub brad aseara) mi-a dat insa o lectie imensa de viata, pentru ca incepe cu “As vrea ca eu si toti cei dragi mie sa fim sanatosi”… M-au emotionat colosal aceste randuri si, cu permisiunea lui (doar sa nu apara pe FB, asta a fost dorinta lui), o public mai jos.

Asadar, de la parinti, bunci, profesori si pana la prieteni sau colegi, toata lumea ne arata si ne invata cum trebuie sa fim in aceasta viata: responsabili, seriosi, silitori, ambitiosi, luptatori… Culmea e ca din ce in ce mai putini ne lasa sau ne incurajeaza sa ramanem copii… in secret sau chiar public.
Mai e putin pana la intrarea in Noul An. Poate ca 2014 va fi mai bun, mai bland, mai inspirat. Sanatosi si cu chef de tot, cu sau fara scrisori scrise, rostite sau povestite, dar copii in spirit si suflet, sa ne intersectam privirile, pasii sau randurile cat mai curand.

La Multi ani!

28 decembrie 2013