Fuga inspre dinspre…

Sau invers. Starea mea continua sa fie intre lumi, ideea e ca si aceste lumi par sa se piarda ca forme. Simt ca parca ma scufund lent, ca retragerea mea din zbuciumul si tumultul cotidian imi arata noua zona de confort. Nu stiu daca e transformare, evolutie sau scufundare propriu-zisa, dar cred ca am ajuns sa afirm ca a fi zen este o calitate. Pana mai ieri faceam caterinca de toti cei nearticulati, iresponsabili dar si iresponsabilizati (o exista termenul?). Ma uit cum iar astia mari isi bat joc de aia mai mici si mai naivi, asa ca saracii kurzi si-o fura din nou. Nici noi nu suntem prea departe, dar noroc ca mai putem fi mulsi si ca mai avem ceva resurse prin/pe pamanat si prin ape. De murit nu ne omoara, ca suntem o bula de consum care inghite aproape orice, daca ii bagi ceva reclama. Iar daca e foarte ieftina, rup unchesii si matusile noastre usile la discounteri, se calca in picioare!
Politic am schimbat generatia alfa cu beta, de fapt e alfa-beta, doar ca am dat-o cu alt parfum. Cat de tampit poti sa fii sa crezi ca aia de erau acum trei ani impreuna, luptand impotriva altuia, s-au sucit si s-au incrucisat iar, doar sa piarda cel care crescuse nesimtit de mult! Sunt toti la fel, o banda colorata de mincinosi si profitori, oricand gata sa vanda orice pe bani, dar nu din avutia lor, ci din cea a statului. Mai avem si o generatie gama, care inca nu stie ce vrea, dar stie ce nu vrea. Asadar, alfa, beta, gama, 3 ustensile care ni s-au dat (am luptat sa le obtinem, cica), sa ne tinem ocupati. Iar electorii nostri continua sa se uite pe cer sa vina americanii, sa viseze la un trai occidental, pacalindu-se si lasandu-se pacaliti de paradigma locului: optimism in spirit mioritic. Un fel de Indie Doom, Happy Depressive. Cinism, haz de necaz, resemnare si speranta crestineasca in transcendental. Ca zacusca unica de la noi, dar prea condimentata pentru cei de afara.

Gata cu cotidianul, ca mai am putin pana la implozie. In scena asta muzicala Rock sau ce-o fi ea, saracia financiara de la inceputuri e deja inlocuita de cea inspirationala. Cumva este normal, nu confortul financiar/mental te provoaca sau te inspira. Cel putin asta ne arata istoria, evident, ca majoritate. Mai exista si natura, ca reper artistic, insa si ea a devenit marfa de contrabanda, aglomeratiile urbane si extinderile continue prin defrisari si exploatari grosolane ne fac sa privim vechea normalitate ca pe o exceptie fireasca, o oaza in cotidian. E ca rockerul care a purtat o viata parul lung, dar refuza sa accepte ca mai are acum doar vreo 3-5 fire lungi, si alea rare si chinuite, dar e oaza lor. Are si el hashtagul lui interior, rezistenta si protest la… varsta, poate? Mai sunt si unii care au cu ce se lauda, aia chiar sunt autentici, in felul lor. Dar la noi, cu Cernobalul ala, au picat toate pletele si dintii din gura. Mai exista vopsitul si peruca, insa nu moare lumea dupa freza lui Trump.

Pasiunea incepe sa-si caute aliati in argumente, indiferent de care or fi ele. Emotia ar trebui sa vina, dar numai cand este programata in agenda. Trairea interioara vine si ea, dar dupa o anumita ora, preferabil seara, cand ne eliberam de treburi. Si daca sunt probleme cu semnalul si nu se proiecteaza foarte clar starea dorita, bagam ceva mahoarce si alcoale, sa fim siguri ca nu dam rateu si vedem din ce in ce mai clar realitatea interioara. Pana ne imbatam si probabil ca dormim. Noroc cu visele, care si alea pot fi diferite, dar e o forma inca necontrolata de a evada.
Iar dimineata, striviti de lumina soarelui (atunci cand exista), o luam de la capat, cu chef deloc, rutinati si setati sa asteptam orgasmul programat din agenda proprie. In cele mai multe cazuri, in weekend, ca in tot occidentul. Muncim serios 5 zile si ne bucuram in a 6-a zi, urmand ca in a 7 a sa bolim. Bine, noi, mioriticii, stim ca suntem rezistenti si bagam aproape zilnic, ca suntem tenace, puternici, oricand gata sa facem orice pentru neam, patrie, judet, oras, comuna, colhoz. Si, cand este nevoie, in opinci, mergem sa aparam Europa de nemernici.

Concertele infloresc, trupele locale si cele de afara incep sa castige in frecventa de vizitare a cluburilor, festivalurile sunt deja ancorate in propriul bazin de clienti, incercand parca mai putin sa atraga si pe altii. Prefera sa-si conserve artistic directia, sperand ca vor veni mai multi din afara tarii, daca pe cei locali ii cunosc deja si stiu ca doar unii pot fi de baza.

In materie de realizari locale, suntem cam pe nicaieri. E ca oaza de mai sus. De fapt, cam asta e si trendul in UE. Productia sa fie mai putin la tarile din est, la noi sa fie consumul, piata de desfacere. Desi Ucraina pare sa vina cu un suflu nou in piata Metal, chiar daca nu e in UE. Acolo inca exista pleata, din abundenta. Cam cum aveam si noi candva. Dar este normal sa existe cicluri, asa ca o voi da pe calea ezoterica, ca altfel dau senzatia ca sunt pro sau contra la cotidian. Adica ma opresc aici.

Ce se observa insa cu ochiul liber? Evaluarea trupelor nu mai tine cont de componenta artistica, ci de cele logistice. Este ca si cum mergi la un restaurant sa mananci ceva foarte bun iar tie ti se vorbeste de decorul si ambianta locatiei, de ce tacamuri superbe sunt pe masa, ce servetele pufoase aduse de pe Drumul Matasii… etc. Daca ai norocul sa fie si mancare buna, te-ai scos. Daca nu, vei tine minte tacamurile si tragi o fuga la Fast Food sa mananci acea mancare mediocra, dar pe care o stii si e satioasa.
Sentimentul de surprindere, de cautare, de descoperire se dilueaza zilnic. Devenim previzibili, predictibili, ascultatori, civilizati cumva, numai buni de a fi manipulati si indoctrinati. Ascultam aceleasi trupe in concerte, pentru ca ne place mirosul de naftalina, eventual le acceptam si pe altele mai noi (recomandate de impresarii care fac oferte speciale de nerefuzat organizatorilor), ne complacem si mergem pe mana lor.

Intr-un fel este bine sa fie asa, e cumva calea profesionala prin care promoterii isi faca treaba, sa ne sugereze directiile. Atat timp cat cheful se comprima, avem nevoie de un sumar, de un cuprins, de pasionati care sa se erijeze in deschizatori de noi poteci. Totul suna firesc si logic, pana cand pasiunea este inlocuita de amprenta financiara, cand banii pe care ii pierde un promoter, un muzician, un organizator, devin o problema. Este de inteles, insa nu are legatura cu valoarea conceptului artistic. Este doar o alta trupa ce imita pe altele, este doar un alt concert de club (noroc ca trupa ne-a pus pe harta turneelor), este doar un alt festival al zilelor orasului…. Si tot asa.

Inteleg ca este bine sa tii legatura cu trecutul, dar sa accepti si prezentul. Iar daca ai ceva nebuni pe langa tine, asculta-i, s-ar putea sa-ti placa viitorul, pentru ca doar ei vor fi cei ce vor schimba regulile acceptate azi.

Despre DBE. Cand eram mai junior, adulam faptul ca sunt un idealist. Visam vise si zburam zboruri. Cei care au citit culegerea mea de texte, ma cunosc deja in totalitate. DBE pentru mine a fost, inca de la inceput, locul unde compromisul nu exista. Pasiunea, emotia, devotamentul, determinarea, tot ce tine de puterile mele au fost puse acolo. Probabil oaza mea. Mi-a luat ceva timp sa realizez ca nu este doar oaza mea, desi imi placea la nebunie sa detin controlul la orice. Cred ca DBE m-a invatat sa cedez fara a ma compromite si fara a face compromisuri care sa deturneze directia. Lipsa de motivatie a reaparut de data aceasta pentru ca, cred ca am mai spus-o, anumiti nori negri (independenti de mine) ameninta echilibrul meu interior. Si nu as risca sa promit ceva ce nu as putea ulterior faptui. Cred ca tine tot de dorinta mea de a controla totul. Si un an am asteptat sa treaca furtuna. Care poate ca va veni, poate ca pana la urma se va dilua si va fi doar o ploaie necesara (agriculturii), chiar nu stiu. A fost un an extrem de greu interior, cu framantari diverse, afectate poate mai putin si de alte presiuni cotidiene, care m-au facut sa folosesc efectul prastie. Nici in acest moment nu am garantia ca m-am eliberat de toate cutumele interioare, ca nu pot schimba viitorul, dar nu ma opreste nimeni sa mi-l proiectez. Daca se va intampla faptuit de mine, alaturi de toti cei ce respira DBE, va fi fabulos! Daca eu voi fi blocat in altele, DBE ar trebui sa continue, cumva. Aici e clickul la care trebuie sa mai lucrez cu mine in zilele/saptamanile viitoare. Nu de incurajari am nevoie, pentru ca ele oricum sunt binevenite si influenteaza. Am mai avut acest zvac intr-o noapte de aprilie, dar nu am avut curajul sa ma lupt cu mine. Incerc sa-mi definesc conceptul de curaj, pentru ca o mica abatere de la el devine, pentru mine, lasitate. Chiar daca ar putea parea a fi neseriozitate.

De aceea am facut acea postare in care cer sa aveti putina rabdare. Ca sa existe o noua editie, inseamna sa fac simulari. Adica sa vorbesc cu trupe, cu sunet, cu locatie. Am inceput sa vorbesc, insa nu as vrea sa-i incurc, daca ceva din interiorul meu va spune stop. Odata confirmata decizia de a face o editie de zece, nu ma mai pot intoarce, trebuie totusi sa am garantia ca ea se va si intampla. Astazi, la ora asta, am deja schitat in minte line-up-ul, data, locatia, totul sau aproximativ totul este structurat. Mai putin financiar, dar asta nu a fost niciodata un impediment. Insa da, imi lipseste DBE-ul fizic, ca cel interior nu s-a oprit nicio clipa. Cum ar putea oare o schimbare sa fie neschimbata?

Un alt motiv ce ma face sa cred ca ar trebui ca zecele sa se intample in divizatul perfect douazeci douazeci este si faptul ca directia cu aducerea de trupe noi, interesante ca gandire artistica, nu vad sa se intample. Undergroundul inseamna mai mult de un festival in care vin omuleti de pretutindeni. Este vorba de vibratie, de coagulare, de apartenenta, de emotie, de descoperire, de revelatie, de rupere de cotidian. Si lista de motive ar putea sa curga pe inca 2-3 randuri. Iar zambetul permanent de la DBE continua sa ma obsedeze.
Dar na, inca nu stiu exact. Vom vedea curand ce si cum.

Astazi tatal meu ar fi implinit 94 ani, mi-a aminit frate-miu. Aproape varsta mea, daca e sa folosesc mirror effect. A trecut timpul si va trece cel putin la fel de repede. Probabil ca azi ar trebui sa decid inspre ce ma indrept. Stiu dinspre ce vin, dar inca nu stiu spre ce sa ma indrept. Am incercat sa las muzica deoparte, am reusit pentru o scurta perioada de timp, dar nu e asta directia pe care mi-o doresc.

Gata cu barbologia, l-am multumit olecuta pe piticul interior, sa va povestesc acum despre noi aparitii underground. Sunt enorm de multe, dar si o puzderie care nu spun nimic. Despre cateva am scris deja, in recenzii personalizate. Sper sa le fi citit deja. CHELSEA WOLFE a venit cu un nou album, hmm, doar vreo 2 piese conving. BORKNAGAR au dat lovitura, insa pe mine m-au pierdut cu lipsa componentei dark.
(DOLCH) m-au surpins foarte placut, exista deja format curentul muzical din Tarile de Jos, care a atins deja Germania si Austria, cu mult fresh si inovatie, cu amprente hipnotice gen Wolvennest sau Urfaust.
DPERD imi amintesc putin de atmosfera Canaan, insa impactul se disipa doar dupa cateva piese.
SOMETIME THE WOLF suna provocator, mixand dragut chitarile din Paradise Lost cu ritmul Fields Of The Nephilim.
NECROPHAGIA este extraordinar pentru fanii DM.
Norvegineii de la SARKE vor sa urmeze Motorhead cred, ca au venit cu un album foarte Rock, inclusiv cu voce feminina pe alocuri, hmmm, intrigant! Adica deloc BM, sa ne traiasca Nocturno Culto.
Doom Death de calitate pentru pasionati gasiti si la SUN OF THE DYING, chiar back in time.
PLATEAU SIGMA amesteca iar stiluri si trairi, masiv album, dar fara o directie clara.
BOLZER am inteles ca este pe val, acum vin cu 4 noi piese, hmmm, suna bine dar liniar.
ATEIGGAER vor sa spuna si ei ceva in BM, nu m-au convins, desi nu suna deloc rau.
CYNIC remixeaza si mai sucit un album vechi, cred ca mai degraba in mod experimental.
ORNATORPET vrea sa-l prinda pe Morttis din urma cu al lui dungeon synth art, bun de o auditie si cam atat.
Din Australia vine KING cu un al doilea album de Melodic BM, are ceva din grimul norvegian, dar nimic original. MAESKYYRN baga ceva iscusit pe linia Atmospheric BM, dar nu te da afara din casa.
NACHTTERROR apasa pe pedala simfonica a BM, dragut si atat.
GRYLLE baga un fel de Medieval BM, atmosferic si foarte usor digerabil de toata lumea.
Vad ca cei de la Prophecy au relansat albumul celor de la ISENORDAL, despre care am amintit si eu acum doia ani, mi-a placut foarte mult combinatia de Folk cu Funeral Doom.
Splitul SUN OF THE SLEPLESS/CAVERNOUS GATE suna perfect pentru cei ce stiu la ce sa se astepte, e de nisa si nu impresioneaza in inovatie, doar ca e foarte bine executa, tinand cont si de reputatia muzicienilor in UG.
PAN AMERICAN m-a cucerit tocmai prin felul in care un artist veteran din US reuseste sa vrajeasca tocmai prin simplitatea si fragilitatea sunetului. Habar n-am ce canta, dar e ceva seren, perfect de ascultat in masina.
HANGING GARDEN ne prezinta al 4-lea album din cariera, un Melancholic Dark ce-mi aminteste de ceilalti finlandezi, Throes Of Dawn.
OSSUAIRE vine cu un BM agresiv dar si melodic, e clar ca in Quebec-ul ala se intampla de ani buni chestii faine pe aceasta nisa.
Am ascultat de vreo 2 ori FEN, i-am vazut si luna trecuta live, hmmm, au inceput inspirat in urma cu cativa ani dar nu mi se par a inova cu nimic, sunt doar un altfel de fost Agalloch, parca mai light acum si prea Prog pentru mine.
Si ca tot am amintit de Prog, sau Djent mai bine, nu am inteles mai nimic din noul OPETH. Vad ca e apreciat de toata lumea, foarte bine, nu ma deranjeaza sa fiu eu singurul defect.

Gata pe ziua de asta. Imi dau zoom pe foto sa identific dinspre ce zboara pasarile si inspre ce se indreapta cumulul de stiluri muzicale UG.

Toamna ruginie si deloc mioritica sa aveti!

Doru
12 octombrie 2019